SCUTELNIC (скутельник) – ţăran scutit de plata birului, în schimbul unor
prestaţii suplimentare (de obicei, militare) faţă de Domnie sau faţă de stăpânul
moşiei. Sensul general al termenului este „scutit de bir”[1].
Scutelnicii erau ţărani
eliberaţi de prestaţiile faţă de stat; în schimb, obligaţi să încheie cu
boierii, mănăstirile şi funcţionarii, pentru o anumită perioadă de timp,
contracte privind îndeplinirea în folosul lor a anumitor lucrări sau achitarea
anumitor sume de bani.
Conform reformei lui Constantin
Mavrocordat din 1742, boierilor şi înaltelor feţe bisericeşti li se stabilea un
număr fix de scutelnici în conformitate cu rangul acestora. Numărul de scutelnici
acordat unei persoane varia de la 80 la 4.
Într-un
document de epocă referitor la scutelnici se menţionează că odată „cu
instituirea în Principatul Moldova a primului principe grec fanariot, boierii
din această ţară au cerut în mod unanim să i se acorde poporului, aflat până
atunci în şerbie, libertate[2].
Pentru această jertfă făcută de boieri s-a hotărât să li se facă boierilor
anumite cedări, acordându-li-se dreptul de a avea scutelnici, sau slujitori,
scutiţi de orice dări sau prestaţii obşteşti. Ca rezultat, fiecare boier, având
în vedere rangul pe care îl deţinea, avea la dispoziţie un număr mai mare sau
mai mic de scutelnici, care erau scutiţi de capitaţie, fiind eliberaţi de orice
prestaţie. Această categorie de agricultori era folosită de către moşier doar
la muncile casnice sau la alte munci săteşti. Pentru îndeplinirea acestor munci
ei erau răsplătiţi cu prisosinţă, prin faptul că nu îndeplineau nici un fel de prestaţii,
a căror povară cădea pe restul populaţiei”[3].
În Basarabia
numărul scutelnicilor era stabilit de Administraţia regională în corespundere
cu legislaţia domnilor moldoveni[4].
Într-un raport din 26 iulie 1816 adresat de serdăria Orhei preşedintelui
Comitetului Provizoriu al Basarabiei, guvernatorului de Ekaterinoslav I.H. Kalagheorghe,
se menţiona că scutelnicii „…împlinescu slijbili cătră stăpănii lor boeri
pentru scuteala di havaleli după tocmealali lor di bună voi”[5].
În 1816, în ţinutul Orhei erau 1699 familii de scutelnici[6].
Dar nu toţi ispravnicii aveau la dispoziţie scutelnici. În ţinutul Bender, spre
exemplu, conform raportului ispravnicului din 31 iulie 1816, acesta nu
avea scutelnici[7].
Instituţia scutelniciei a fiinţat
în Basarabia până la 1 mai 1818, când, prin rescriptul imperial din 29 aprilie
1818, emis pe numele lui A.N. Bahmetev, a fost suprimată[8]. În pofida acestui fapt, mulţi moşieri
continuau să-i folosească pe ţărani în calitate de scutelnici.
Spre exemplu, la 26 noiembrie
1832 şeful de poliţie din judeţul Iaşi scria consilierului Cârmuirii regionale
din Basarabia, funcţionarului de clasa a VIII-a Mandeliu, că pe moşia
moşierului Feodoseev din satul Vduleca, funcţionar de clasa a VII-a, din
numărul total de 137 familii de ţărani, 30 de familii se află la el în
serviciu, în calitate de scutelnici, inclusiv 12 – în calitate de grădinari
şi 18 – în calitate de slujitori. După cum constată şeful de poliţie,
„aceşti ţărani nu participă la încartiruire, nu îndeplinesc prestaţiile personale
locale, nu sunt încadraţi în repararea cordoanelor, nu sunt folosiţi la
repararea podurilor, drumurilor şi podeţelor din nuiele şi bârne, nu participă
la repararea construcţiilor moşiereşti, gardurilor, canalelor etc., dar se află
sub tutela directă a moşierului, care, la discreţia sa, i-a eliberat de toate dările
şi prestaţiile la care sunt supuşi ceilalţi consăteni”[9].
[1] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 431.
[2] De fapt,
institutul scutelnicilor s-a format în urma protestului boierimii faţă de desfiinţarea
şerbiei. C.Mavrocordat, după ce a precizat obligaţiile fiscale faţă de Domnie,
a acordat boierilor, sub formă de compensaţie economică, indispensabilă pentru
cultivarea şi administrarea domeniilor lor – dar, de fapt, şi pentru a le
câştiga bunăvoinţa, un număr de săteni scutiţi de dări către Domnie şi puşi
astfel la dispoziţia boierilor (Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 431).
[3] AISR,
F. 1308, inv. 1, d. 8, f. 101.
[4] ANRM, F. 205, inv. 1, d. 574,
f. 14-17.
[5] Ibidem, F. 4, inv. 1, d. 44,
p. I, f. 137 verso.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem, f. 43.
[8] ANRM, F. 2,
inv. 1, d. 596, f. 768; F. 3, inv. 1, d. 8,
f. 2.
