ŢĂRAN DE STAT (государственный крестьяин/казенный поселянин)

ŢĂRAN DE STAT (государственный крестьяин/казенный поселянин) – după anexarea Basarabiei la Rusia, intervin anumite schimbări şi în categoria ţăranilor. Ţăranii se divizau în ţărani de stat, ţărani moşiereşti, colonişti străini etc. I.A. Anţupov, care s-a ocupat special cu problema ţăranilor de stat, consideră că această categorie socială s-a format în primele decenii după anexarea regiunii la Imperiul Rus[1]. În categoria ţăranilor de stat intrau: ţăranii-colonişti din guberniile interne ruse, ţăranii care mai înainte au trăit pe teritoriile raialelor, odnodvorţii (mazilii şi ruptaşii) transferaţi pe pământurile statului, ţiganii domneşti, evreii-agricultori, cazacii şi voluntarii etc. După situaţia lor social-juridică ei nu se deosebeau cu nimic de ţăranii din guberniile interne ruse[2]. Ţăranii de stat descindeau din diferite categorii sociale, fiind stabiliţi cu traiul pe domeniile statului. Pentru exploatarea terenurilor agricole ei plăteau impozite direct vistieriei şi nu se supuneau instituţiilor administraţiei ţărăneşti, ci instituţiilor Administraţiei Proprietăţilor Statului[3].

Potrivit datelor din 1829, din categoria ţăranilor de stat făceau parte: mazilii, ruptaşii, ţăranii, burlacii sau celibatarii, ţiganii domneşti, coloniştii transdanubieni sau coloniştii bulgari, imigranţii din guberniile interne ruse, coloniştii germani, militarii în rezervă şi locuitorii care nu aparţineau departamentului coloniştilor, impuşi de administraţia locală să se strămute din districtele coloniştilor bulgari pe pământurile de stat. Componenţa etnică a acestora era destul de diversă: ruşi, ucraineni, bulgari, sârbi, greci, moldoveni, ţigani, evrei, austrieci şi turci[4]. La 1828 aceştia constituiau 1756 de familii care s-au transferat, începând cu 1813, din diferite regiuni ale Rusiei şi Basarabiei în districtele distribuite coloniştilor bulgari[5]. Tot din categoria ţăranilor de stat făceau parte şi coloniştii – albanezi, sârbi, bulgari etc., precum şi cazacii din delta Dunării, numiţi cazacii din Bugeac, şi cazacii zaporojeni. Aceştia, în timpul războaielor ruso-turce, au făcut parte din armata rusă, ulterior au fost stabiliţi în Basarabia, acordându-li-se, în baza deciziei Comitetului de Miniştri din 19 februarie 1827, privilegii, fiind astfel scutiţi de prestarea dărilor şi de încartiruire pe o perioadă de 10 ani. Peste puţin timp, în baza deciziei imperiale, guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei, prin dispoziţiile din 6 iunie şi 29 noiembrie 1828, a format 2 regimente de cazaci: unul din călăreţi, iar altul – din infanterişti, ambele numite regimente de cazaci dunăreni[6].

Ţăranii de stat dispuneau de cele mai mari proprietăţi funciare. Potrivit datelor din 8 iulie 1825, puse la dispoziţia Administraţiei imperiale de M.S. Voronţov, fiecare gospodărie a ţăranilor de stat dispunea de 30 desetine de pământ[7].

Potrivit dispoziţiei rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei M.S. Voronţov, în 1824 populaţia a fost impusă unui nou sistem de impozitare: stările privilegiate – mazilii şi ruptaşii – plăteau dajdia câte 9 rub. 35 kop. de familie; ţăranii – birul, câte 10 rub.; ţiganii – dajdia, câte 10 rub. La plata dijmei erau impuşi toţi, în afară de ţigani, care locuiau pe pământurile statului – câte 23 rub. 50 kop., iar cei care locuiau pe pământurile aflate în posesie şi în oraşe – câte 2 rub. 10 kop; burlacii sau celibatarii care locuiau pe pământurile statului achitau dijma în mărime de 5 rub. 70 kop., iar burlacii care locuiau în oraşe şi pe pământurile aflate în posesie nu erau impuşi, până în 1829, la plata dijmei[8]. La 22 ianuarie 1829, la prezentarea ministrului de Finanţe, este emisă dispoziţia Comitetului de Miniştri, potrivit căreia toţi burlacii, fie că locuiesc în oraşe, pe pământurile statului sau pe pământurile moşiereşti, erau impuşi impozitului, similar familiştilor[9].

În baza decretului Senatului Guvernant din 29 decembrie 1819, coloniştii transdanubieni sau bulgarii plăteau anual câte 70 de lei sau, reieşind din cursul 100 ruble asignate egale cu 150 de lei – câte 46 rub. 66 ⅔ kop. de la familie. În baza Regulamentului din 20 februarie 1804, coloniştii germani, pentru care privilegiile nu mai erau în vigoare, plăteau un impozit pe familie în mărime de 15 kop. pentru o desetină de pământ şi impozitele locale. Militarii trecuţi în rezervă plăteau doar impozitele locale[10].

De la populaţia care locuia pe pământurile statului şi care se ocupa cu agricultura şi cu pregătirea fânului, după vechiul obicei moldovenesc, pe lângă impozitele băneşti menţionate se mai încasa şi impozitul numit dijma, sau desetina, în formă naturală – în special diferite cereale, care ulterior erau realizate, banii obţinuţi fiind vărsaţi în veniturile regionale[11].

Amplasarea geografică a ţăranilor de stat în cadrul regiunii nu era uniformă. Cel mai mare număr de aşezări erau concentrate în judeţele Akkerman şi Bender: în anii ’40-’50 ai sec. al XIX-lea (pâ­nă la 1857) în aceste două judeţe erau 76 de aşezări, în judeţul Hotin – 10, în Administraţia Specială a oraşului Ismail – 11 şi în judeţul Cahul – 3 aşezări. După încheierea păcii de la Paris (18/30 mar­tie 1856), toate localităţile Administraţiei Speciale a oraşului Ismail şi o parte din judeţul Akkerman au fost retrocedate Principatului Moldova. În anii ’60 ai sec. al XIX-lea în Basarabia erau înregistrate 82 de sate ce aparţineau statului, amplasate în 3 districte – Akkerman, Bender şi Hotin[12].

Teritoriul populat de ţăranii de stat se afla în administrarea directă a Guvernului Regional, iar din 1824 se supunea Comisiei pentru coloniile de stat[13]. În 1826, în cadrul coloniilor de stat este organizată Administraţia de plasă, iar în 1838 în Basarabia este instituită
Direcţia Proprietăţilor Statului[14]. În 1837 pământurile ţăranilor de stat au fost împărţite în cinci districte: Bender, Akkerman, Ismail, Cahul şi Hotin[15].

Datorită politicii coloniale promovate de Administraţia imperială rusă, componenţa etnică a ţăranilor de stat din Basarabia era destul de diversă. La 1861 ţăranii de stat constituiau 67792 persoane, inclusiv: 41048 – români, 25977 – ucraineni şi ruşi, 575 – evrei, 125 – ţigani, 57 – bulgari şi 10 – greci[16].

După adoptarea Regulamentului din 14 iulie 1868, s-a intensificat lucrul asupra unui proiect de regulament pentru ţăranii de stat din Basarabia. La 23 decembrie 1869 Administraţia imperială adoptă Regulamentul privind relaţiile agrare şi obşteşti ale ţăranilor stabiliţi pe domeniile statului din regiunea Basarabia. Regulamentul se răspândea asupra 13547 de familii de ţărani domeniali, care deţineau în proprietate 281365 desetine de pământ[17]. La baza Regulamentului au fost puse: Regulamentul din 24 noiembrie 1866 privind relaţiile agrare ale ţăranilor de stat din cele 36 de gubernii ale Imperiului Rus şi Regulamentul din 14 iulie 1868 privind relaţiile agrare ale ţăranilor din regiunea Basarabia. Regulamentul din 23 decembrie 1869 se referea la structura socială, administrarea ţăranilor de stat, raporturile economice ale ţăranilor stabiliţi pe pământurile statului, tipurile de prestaţii etc.[18] Regulamentul acorda ţăranilor de stat „titluri de proprietate”, prin care aceştia păstrau toate terenurile agricole de care ei au beneficiat până la publicarea Regulamentului. În 1872 ţăranii de stat locuiau în 80 de sate şi numărau 13547 de familii, care au primit 250 mii desetine de pământ arabil. Dacă adăugăm la acestea şi terenurile impracticabile pentru agricultură, obţinem o suprafaţă totală de 266466 desetine, sau cca 7,9 desetine pentru persoană, sau 19 desetine pentru fiecare familie[19]. Doar după 3 ani de la primirea „titlului de proprietate” ţăranii de stat puteau ceda loturile lor doar membrilor obştii din care făceau parte, după expirarea termenului dat – la propria discreţie, oricărei altei persoane.

---

[1] И.А. Анцупов. Государственная деревня Бессарабии в XIX веке (1812-1870 гг.). – Кишинев, 1966, с. 22-23.

[2] Положение крестьян и крестьянское движение в Бессарабии (1812-1861 годы). Сборник документов / Составители И.А. Анцупов, К.П. Крыжановская. Том. III, Часть I. – Кишинев, 1962, c. 572.

[3] Я.С. Гросул, И.Г. Будак. Крестьянская реформа 60-70 годов XIX века в Бессарабии. – Кишинев, 1956, с. 138.

[4] AISR, F. 560, inv. 6, d. 575, f. 3.

[5] Ibidem, f. 3-3 verso.

[6] Ibidem, f. 4-4 verso.

[7] AISR, F. 379, inv. 2, d. 25, f. 6 verso.

[8] Acest impozit a fost stabilit în locul celui existent anterior: avaetul, încasat de la cei care locuiau pe pământurile statului şi care constituia câte 15 lei de familie, burlacii achitau doar jumătate din sumă; dijma, sau a zecea parte din cereale, fructe şi fân; goştina – taxa pentru oi şi capre; desetina – taxa pentru stupi şi porci; vădrăritul – taxa pentru vin (AISR, F. 560, inv. 6, d. 577, f. 6).

[9] AISR, F. 560, inv. 6, d. 577, f. 6 verso.

[10] Ibidem, f. 6 verso-7.

[11] AISR, F. 560, inv. 6, d. 577, f. 14.

[12] И.А. Анцупов. Государственная деревня Бессарабии в XIX веке (1812-1870 гг.). – Кишинев, 1966, с. 23.

[13] ПСЗРИ. Собр. II, т. I, 1826, №444. – СПб., 1830, с. 656-657.

[14] ПСЗРИ. Собр. II, т. XIII, отд. первое, 1838, №11189. – СПб., 1839, с. 405-406.

[15] Ibidem, p. 405-417.

[16] ANRM, F. 2, inv.1, d. 4126, f.10-15, 67-68; F. 8, inv. 1, d. 193, f. 511; А.Защук. Материалы для географии и статистики России, собранные офицерами Гене­раль­ного штаба. Ч.II. Бессарабская область. – СПб., 1862, c.188-190; Поло­же­ние крестьян и крестьянское движение в Бессарабии (1812-1861 годы). Сборник документов / Составители И.А. Анцупов, К.П. Крыжановская. Том. III. Часть II. – Кишинев, 1969, c. 599.

[17] А.Анцупов. Русское население Бессарабии и Левобережного Поднестровья в конце XVIII-XIX века (Социально-экономический очерк). – Кишинев, 1996, с. 114.

[18] A se vedea mai detaliat Regulamentul în: ANRM, F. 8, inv.1, d. 85, f. 1-3 verso.

[19] ANRM, F. 8, inv.1, d. 300, f. 36-36 verso.