TALER (талер) – monedă austriacă de argint care a circulat în trecut
şi în Ţările Române[1]. Talerul este înregistrat
în documentele interne ale Ţărilor Române în sec. al XVI-lea şi se menţine
pe piaţa comercială până la jumătatea sec. al XIX-lea. A circulat ca monedă
metalizată, servind în tranzacţiile interne şi externe, precum şi la plata
tributului, a unor daruri ori subvenţii internaţionale. Alături de zlot şi leu,
talerul a ocupat poziţia de monedă dominantă în sec. al XVII-lea şi al
XVIII-lea, constituind împreună un sistem monetar recunoscut de vistierie[2].
TARABAN (тарабан) – funcţionar din cadrul
Departamentului Judiciar al Divanului Principatului Moldova. La cererea
Departamentului de a spori numărul tarabanilor „faţă de numărul celora care
astăzi se află în serviciu din cadrul Departamentului”, senatorul S.S. Kuşnikov
cerea sfatul Divanului pe această întrebare. În raportul din 3 martie 1810
Divanul raporta că „…ordinea şi obiceiul local existent până în prezent
prevedea că, în cazul în care numărul de funcţionari era insuficient, iar
cerinţele dictau sporirea numărului lor, atunci funcţionarii pentru aceste
posturi urmau a fi găsiţi din asemenea categorii sociale care nu impuneau
vistieria la cheltuieli”, „iar din birnicii satelor, niciodată nu s-au dat”,
respectiv şi armăşia actuală urmează să-şi caute asemenea persoane (tarabani),
care să nu fie salarizaţi[3].
TARABANŢAR (тарабанцаp) – muncitor
care se ocupa cu descărcatul sării. În 1807, potrivit unui registru al vistieriei, la ocnele de
sare din Moldova munceau 15 tarabanţari. Ei primeau lunar câte 8 lei[4].
[1] Ibidem, p. 1031.
[2] Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 466.
[3] ANRM, F. 1, inv. 1, 1810, d. 1555, f. 2-2 verso.
[4] Ibidem, 1808-1810,
d. 117, f. 43-44.
TAŞCĂ – piele de bivol legată la
capătul odgonului cu ajutorul căreia se putea scoate drobii de sare din ocnă[1].
[1] Dumitru Vitcu. Istoria salinelor Moldovei în epoca modernă. –
Iaşi, 1987, p. 51.
TAXĂ (такса) – 1. Sumă de bani plătită în favoarea
bugetului de stat sau al unei instituţii, în schimbul unor servicii prestate de
acestea (a se vedea: banalitate,
bani pentru Curte, bărbânţă, cântar, ciubote, cot, dzeţiolă, ferie, gloabă,
harabagie, împlineală, rânduieli şi năpaste, taxă „de pe arşin” etc.). 2.
Sumă de bani percepută sub formă de impozit pentru anumite mărfuri
comercializate pe pieţele interne (a se
vedea: crâşmărit, cvită, delarită, goştină, în unele cazuri – magalit,
mortasipie, pârcălăbie etc.), importate, exportate sau tranzitate (în Ţările
Române cunoscută cu termenul de „vamă”
ce constituia 10% ad valorem). În Basarabia
taxa mai este cunoscută ca suma de bani
încasată în folosul cagalului de la populaţia evreiască care se ocupa cu
comerţul[1].
TAXĂ „DE PE ARŞIN” (сбор с аршина) – taxă încasată în Basarabia pentru măsurarea în prăvălii a unui arşin de ţesături
(în 1846): pentru ţesăturile de cea mai bună calitate – 80 kop., pentru ţesăturile
de o calitate mai proastă – 40 kop.[2]
TAXĂ „PENTRU 12 ZILE LUCRĂTOARE
ÎN AN” (сбор под названием „за 12 рабочих дней в
году”) – taxă la care erau impuşi: mica burghezie, negustorii,
meşteşugarii şi ceilalţi orăşeni în favoarea posesorului oraşului[3]. În
anii ’30 ai sec. al XIX-lea, această taxă, alături de taxa de 10% din imobilul
comercializat, potrivit noii legi privind încasarea a 4% din sumă în favoarea
vistieriei, de la încheierea contractelor de comercializare a imobilelor, a devenit
pentru locuitori insuportabilă[4].
[1] ANRM, F. 54,
inv. 1, 1829-1835, d. 16, p. I, f. 29-29 verso, 43, 128;
p. II, f. 197.
[2] AISR, F. 1152,
inv. 1, 1836, d. 68, f. 23.
[3] Ibidem, F. 1281,
inv. 2, 1836, d. 74, f. 8 verso.
[4] Ibidem, f. 9 verso.
TELAL (телал) – termen de origine turcă receptat
sub fanarioţi în Ţările Române cu sensul de: 1. mijlocitor în negoţ,
misit, intermediar; 2. strigător public sinonim cu crainic sau pristav; 3.
în sens restrâns de la 2: strigător la mezaturi[1].
În Basarabia, telalii era consideraţi, în majoritatea
cazurilor, străinii sau cei veniţi din alte oraşe ale Basarabiei sau din
guberniile interne ruse în Chişinău. Neprimind din partea Administraţiei regionale
paşapoarte oficiale, trăiau şi activau în baza certificatelor de carantină;
alţii, deşi aveau paşapoarte, dar cu termen expirat, se ocupau cu comerţul
ambulant pe străzile oraşului, în special cu comercializarea îmbrăcămintei şi
încălţămintei. În numărul telalilor
intrau şi o parte din locuitorii oraşului Chişinău, care, nedorind să se ocupe
cu meseria care au învăţat-o şi eschivându-se de la alte munci, se ocupau cu
comerţul ambulant pe străzile oraşului[2].
La 24 februarie 1826,
reprezentanţii legali ai meşterilor din breslele croitorilor şi ciubotarilor
din Chişinău au adresat o solicitare pe numele guvernatorului civil al
Basarabiei. Potrivit plângerii acestora, mulţi telali, care nici nu intrau în
rândurile locuitorilor oraşului, cumpărau ţesături din prăvălii din care ilegal
croiau haine pe care le comercializau ambulant prin Chişinău. De aceea, se
cerea interzicerea comerţului ambulant al telalilor[3]. La 26 iunie
1826, consilierul N.V. Arsenev, care îl înlocuia în acea perioadă pe V.T. Timkovski
în funcţia de guvernator civil al Basarabiei, a dispus Dumei din Chişinău
depistarea tuturor persoanelor care nu erau înscrise în rândul orăşenilor, dar care
practicau comerţul ambulant fără a plăti dări[4].
La cererea Dumei,
poliţia din Chişinău a efectuat un control riguros şi a constatat că telalii
care au fost depistaţi în Chişinău în cea mai mare parte erau din alte oraşe şi
străini, dintre care unii erau cu paşapoartele expirate, iar majoritatea nici
nu dispuneau de paşapoarte eliberate de autorităţile din Basarabia, locuind în
baza certificatelor de carantină[5].
Pentru soluţionarea problemei, Duma a decis:
1. Acei telali,
care erau înscrişi în categoria autohtonilor şi se ocupau cu comerţul ambulant
cu haine pe străzile oraşului Chişinău, erau obligaţi să se ocupe cu acest gen de
comerţ doar în prăvălii şi în magazine. Dreptul la comercializarea acestor
mărfuri şi documentele de rigoare le putea acorda doar Duma din Chişinău, ca
instituţie care administra cu toate veniturile orăşeneşti. De decizia Dumei
depindea şi dreptul la comercializarea îmbrăcămintei acordat străinilor, care urmau
să primească certificatele respective.
2. Telalii care
nu vor avea permise legale din partea Dumei orăşeneşti vor fi categorisiţi
drept vagabonzi şi supuşi legislaţiei pentru această categorie socială.
3. Străinii care se ocupau cu acest gen de comerţ urmau să obţină certificate
din partea Dumei orăşeneşti, pentru a se putea ocupa legal cu comerţul în oraş.
4. Duma
orăşenească din Chişinău urma să stabilească taxele pentru practicarea
comerţului de către telali, stratificându-i în trei grupe: a) autohtoni; b)
din alte orale şi c)
străini.
5. În competenţa
poliţiei a fost pusă sarcina de a proteja activitatea breslelor croitorilor şi cizmarilor
şi de a le proteja de acele prejudicii pe care le putea cauza comerţul ambulant
cu îmbrăcăminte practicat de telali. În acelaşi timp, poliţia urma să susţină
şi activitatea legală a telalilor[6].
Poliţia a depistat
că în Chişinău activau 45 telali. Aceştia, la cererea poliţiei, au putut
argumenta activitatea comercială pe care o practicau prezentând actele de identitate
(письменные виды). Însă, n-au putut prezenta asemenea
documente: un armean, 14 evrei, 16 supuşi turci creştini, 7 supuşi turci evrei,
2 supuşi austrieci evrei, 7 evrei străini, 2 supuşi turci creştini (de sex
feminin), 2 evrei din Chişinău (de sex feminin)[7].
La 2 iunie
1827 Duma orăşenească din Chişinău a decis suspendarea comerţului ambulant pe
străzile oraşului şi i-a impus pe telali să comercializeze aceste mărfuri doar
în prăvălii sau în alte spaţii amenajate, nicidecum însă pe străzi. Duma,
bazându-se pe legile din 29 iunie şi 28 aprilie 1805 şi pe
prevederile tarifului vamal, a interzis comercializarea îmbrăcămintei,
încălţămintei şi a lenjeriei de pat folosite[8].
[1] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 468.
[2] ANRM, F. 75, inv. 1, d. 327, f. 27-27 verso.
[3] Ibidem, f. 3-3 verso.
[4] Ibidem, f. 28.
[5] Ibidem, f. 26.
[6] ANRM,
F. 75, inv. 1, d. 327, f. 28-28 verso.
[7] Ibidem, f. 47 verso.
[8] Ibidem, f. 48 verso-49.
TOCMIŢI CU HAC (din limba turcă hak – „răsplată”) – expresie folosită la angajarea
anumitor persoane la diferite munci; a munci în baza contractului o anumită perioadă
de timp. Spre exemplu, potrivit recensământului populaţiei din 1817, în
apropiere de satul Ţiganca câteva persoane, tocmiţi
cu hac, muncesc la negustorul Stavri[1].
TOLOACĂ (толоакэ) – porţiune din păşunea obştească în Moldova, unde
păşteau vitele mari ale satului[2]. Potrivit
altor surse, toloacă este pământul cultivabil care este lăsat să se odihnească
pentru îngrăşare[3].
[1] И.Халиппа. Роспись землевладения и сословного строя
населения Бес-сарабии по данным переписи 1817 года. – În: Труды
Бессарабской Губернской Ученой Архивной Комиссии. – Кишинев, 1907, том.
III, с. 222-223.
[2] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar, p.470.
[3] V.Costăchel, P.Panaitescu,
A.Cazacu. Viaţa feudală în Ţara Românească
şi Moldova (sec. XIV-XVII). – Bucureşti, 1957, p. 39.
TREIER (триер) – în traducere din limba română în limba rusă însemna „treieriş” (стриерать). În cazul dat, treierişul
unei anumite cantităţi de cereale – separarea boabelor de cereale de la restul
plantei, cu ajutorul îmblăciului sau cailor. Potrivit Regulamentului din 1834,
ţăranii din satul Vascăuţi, judeţul Soroca, erau obligaţi să treiere în folosul
moşierului I.Strejescu câte 2 chile de grâu[1].
TREZORIER
JUDEŢEAN DIN ORAŞUL ISMAIL (Измаильский уездной казначей) – post
instituit în baza deciziei Senatului Guvernant din 14 septembrie 1878, după
reanexarea teritoriilor de sud ale Basarabiei, în urma Congresului de la
Berlin[2].
[1] ANRM, F. 3, inv. 2, d. 237, f. 74; Положение крестьян и крестьянское движение
в Бессарабии. (1812-1861 годы). Сборник документов / Составители И.А. Анцупов, К.П. Крыжановская.
Часть I. – Кишинев, 1962, c. 292.
[2] ПСЗРИ. Собр. II, т. LIII, 1878, отд. второе, №58854. – СПб., 1880, c. 158.
