ŢIGAN (цыган) – categorie socială cu statut deosebit (aservită)
din Moldova medievală şi din Basarabia în sec. al XIX-lea – începutul sec.
al XX-lea[1].
Potrivit
Regulamentului din 1818, ţiganii erau împărţiţi în două categorii: ţiganii care aparţineau statului, aceştia
fiind supravegheaţi nemijlocit de către Guvernul Regional, şi ţiganii şerbi, care aparţineau clerului,
nobilimii, boiernaşilor, mazililor şi negustorilor şi care depindeau direct de aceste
categorii sociale. Ţiganii de stat plăteau în vistieria statului impozitul
denumit dajdia, în baza hrisoavelor
pe care le deţineau. Ţiganii care aparţineau persoanelor particulare, adică
şerbi, erau scutiţi de toate impozitele, prestaţiile şi dările – atât de cele
de stat, cât şi de cele obşteşti[2].
Caracterizând ţiganii şerbi, care aparţineau boierilor şi mazililor, A.Rozeilon-Soşalski
scrie că aceştia nu erau impuşi de către stat la plata impozitului şi, din
considerentul că nu pot să se adapteze la modul de viaţă sedentar şi să se
îndeletnicească cu agricultura, aduc puţine foloase stăpânilor lor. Aceștia le
permit să hoinărească dintr-un loc în altul, lăsându-i fără asistenţă, care
le-ar permite să-şi îmbunătăţească starea morală şi materială. Autorul constată
că din ei ar putea ieşi buni meşteri, artişti etc., deoarece, după natura lor,
sunt mai mult predispuşi pentru diferite îndeletniciri: mulţi din ei sunt
meşteri argintari, buni specialişti în confecţionarea caretelor, lăcătuşi,
muzicanţi etc.[3]
 |
| Ţigani basarabeni (Carte poştală, MNAIM) |
Ţarismul a întreprins
numeroase măsuri pentru a stopa migrarea ţiganilor (31 decembrie 1783, 4
şi 25 noiembrie 1784, 16 iulie 1800, 17 iunie 1803, 20 aprilie
1809, 28 septembrie 1811) şi a-i înscrie în comunităţile săteşti şi
orăşeneşti, dar fără rezultat. Prin decretul din 8 februarie 1829, ţiganii
care se strămutau cu traiul în Novorosia erau scutiţi pe o perioadă de 4 ani de
plata impozitelor. O nouă încercare de a-i înscrie pe ţigani în comunităţile
săteşti şi orăşeneşti este întreprinsă la 13 martie 1839 (publicată la 24 aprilie).
Guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei urma să adune informaţii despre
toţi ţiganii înscrişi în comunităţile săteşti şi orăşeneşti şi despre ocupaţiile
lor. Ţiganii care nu aveau loc de trai permanent urmau să fie înscrişi în
comunităţile săteşti sau orăşeneşti, dar fără a cauza careva prejudicii
ţăranilor, fiind repartizaţi câte o familie sau două în fiecare sat, iar
administraţia sătească avea să urmărească activitatea lor. Numai după aceasta,
la decizia obştii săteşti, ei puteau primi câte un paşaport pentru o persoană
din familie. Ţiganii care vor fi prinşi şi după această măsură în vagabondaj
urmau să fie daţi judecăţii. Data limită de înscriere a ţiganilor în
localităţile de stat era fixată 1 ianuarie 1841[4].
În 1839, o parte din ţigani au fost înscrişi în Armata de cazaci de la Dunăre[5].
Potrivit dispoziţiei Comitetului de Miniştri din 20 iulie 1843, ţiganii
Coroanei urmau a fi aşezaţi câte una sau mai multe familii printre ţăranii de stat,
pe pământurile statului[6].
Dar, aceste măsuri au fost puţin efective. Ţiganii trăiau în mizerie şi
sărăcie, cu greu se adaptau la modul de viaţă sedentar şi, drept rezultat,
hoinăreau dintr-un loc în altul.
ŢIGAN AL COROANEI
(fost ţigan domnesc) (коронный цыган) – etnie aservită, răspândită în întreg
spaţiul românesc, numiţi în actele oficiale ruseşti ţigani ai Coroanei. Ţigani
ai Coroanei sunt ţiganii care
aparţineau statului (Coroanei). După anexarea Basarabiei la Rusia această
categorie socială a fost înscrisă în categoria ţăranilor de stat. În 1812
ţiganii Coroanei constituiau 340 familii[7],
în 1836 – 640 familii[8].
Conform
unor date oficiale prezentate la 23 noiembrie 1827 Consiliului Suprem al
Basarabiei de guvernatorul general al Novorosiei şi rezidentul plenipotenţiar
al Basarabiei M.S. Voronţov, ţiganii Coroanei se împărţeau în trei
categorii:
1. Ţigani ursari (25
familii) – duceau un mod de viaţă nomad şi practicau, în fond, meseria de fierar.
2. Ţigani lingurari (528
familii) – trăiau pe pământurile moşiereşti, în baza unor înţelegeri cu
moşierii. Unii din ei se ocupau cu agricultura şi creşterea vitelor, îmbinând
şi meseria de fierar.
3. Ţigani lăieşi (189
familii) – trăiau în diferite regiuni ale Basarabiei, vara în şatre,
iar iarna în bordeie. Unii din ei aveau case proprii, practicau meseria de fierar
şi cizmăria[9].
Ţiganii
Coroanei plăteau în vistieria statului câte 10 rub. asignate de familie,
în afară de 38 de familii, al căror statut încă nu era determinat. Ţiganii se
aflau sub administrarea unui Oficiu special pentru ţiganii domneşti subordonat
Guvernului Regional, alcătuit dintr-un administrator, doi supraveghetori şi un
conţopist[10].
Statistica cu referire la ţiganii
care aparţin Coroanei atestă că ei nu constituiau o categorie socială
numeroasă: în 1823 – 614 familii, în 1824 – 710, în 1825 – 701,
în 1826 – 707, în 1827 – 740, în 1828 – 745, în 1829 – 758,
în 1830 – 758, în 1831 – 765, în 1832 – 783, în 1833 – 795,
în 1834 – 837 şi în 1835 – 837 familii[11].
În Basarabia s-au refugiat şi o
parte din ţiganii din Principatul Moldova. La 8 februarie 1822, 75 familii
de ţigani ursari şi 20 familii de ţigani lingurari (în total 508 persoane) au
trec ilegal râul Prut, sosind în carantina Sculeni, după care se transferă în ţinutul
Iaşi. În baza deciziei din 8 iulie 1822, ţiganii urmau să depună jurământ de
credinţă Rusiei şi, începând cu 1 iulie, trebuiau să plătească dările. Ulterior,
în Basarabia s-au refugiat încă 63 familii de ţigani ursari (321 persoane),
care au manifestat dorinţa să rămână pentru totdeauna în Basarabia, urmând să
depună jurământul şi, începând cu anul 1823, să fie supuşi dărilor[12]. Dar,
amplasarea acestor ţigani pe pământurile statului nu s-a produs uşor. La 27 mai
1824 Consiliul Suprem al Basarabiei discută adresa din 30 noiembrie 1823 a
Direcţiei economico-financiare a Guvernului Regional, în legătură cu raportul
Oficiului Regional din Basarabia pentru ţiganii domneşti din 2 octombrie
1823, privind înscrierea în categoria ţiganilor domneşti a celor 138 familii de
ţigani, conform deciziilor din 23 august 1822, 2 mai 1823 şi
cererilor proprii. Tot atunci sunt întreprinse măsuri de a-i supune
jurământului de credinţă Rusiei. Dar, ţiganii au început să şovăie,
plângându-se de greutăţile şi situaţia mizerabilă în care s-au pomenit, cerând de
la autorităţi să le permită să se întoarcă înapoi în Moldova. Ţiganii declarau
că în Moldova ei aveau dreptul să locuiască timp de 3 zile pe orice moşie şi
timp de 3 luni, acolo unde le plăcea, în pădure, cu o plata de 20 parale de familie.
În Basarabia, spuneau ei, n-au nici o perspectivă, nu beneficiază de nici un
fel de privilegii, nu pot staţiona liber în nici un sat, iar atunci când
sătenii nu mai au nevoie de lucrurile confecţionate de ei, îi alungă din sat,
iar pentru păşunatul cailor le cer bani sau le iau vitele, uneori chiar îi bat[13]. Pentru
amplasarea acestor ţigani într-un loc stabil, Oficiul Regional din Basarabia
pentru ţiganii domneşti a căutat pământ, dar aceștia refuză să mai rămână în
Basarabia, cerând să li se permită să se întoarcă în Moldova[14].
Ţarismul
a întreprins măsuri concrete în vederea sedentarizării ţiganilor care
aparţineau Coroanei. Prin decizia din 7 iunie 1827 a Consiliului Suprem al
Basarabiei sunt instituite comisia regională şi comisiile judeţene pentru
stabilirea ţiganilor pe pământurile statului[15].
Potrivit dispoziţiei Departamentului Proprietăţilor Statului al Ministerului de
Finanţe din 21 noiembrie 1828, ţiganilor care aparţineau Coroanei li se
acorda câte 30 desetine de pământ şi un credit în valoare de 23 rub. 50
kop. pentru procurarea lemnului; câte 2 cetverturi
de diferite cereale de familie pentru semănatul pământului; erau scutiţi de prestaţii
şi încartiruire timp de 4 ani, în afară de prestaţiile locale pe care ţiganii
urmau să le achite de rând cu ceilalţi contribuabili din regiune. De
îndeplinirea cu stricteţe a acestor dispoziţii urmărea directorul administrativ
al Oficiului Regional din Basarabia pentru ţiganii Coroanei, funcţionarul de clasa
a XIV-a Serafiani, sub jurisdicţia Administraţiei Financiare[16].
Aceste condiţii de stabilire a ţiganilor pe pământurile statului au fost
incluse fără mari schimbări şi în „Regulamentul privind organizarea ţiganilor
din regiunea Basarabia” din 8 februarie 1829[17].
Ulterior,
la cererea guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei, la 10 noiembrie
1831, la prezentarea ministrului de Finanţe, Comitetul de Miniştri permite să
se cumpere din bugetul de stat pentru fiecare două familii de ţigani câte un
plug. La 19 ianuarie 1832, la cererea guvernatorului general al Novorosiei
şi Basarabiei, contelui Palen, ţiganii Coroanei au primit din vistieria
statului un împrumut în valoare de 125 rub., pentru fiecare familie, pe o
perioadă de 4 ani, fără procente, pentru a-şi cumpăra animale de tracţiune şi
a-şi organiza gospodăria. La început se prevedea ca pe pământurile statului să
fie așezate 752 familii de ţigani ai Coroanei, pentru care Administraţia
Financiară a Basarabiei a rezervat 9902 desetine de pământ (loturile cu nr.
12-35). Între timp, când contelui Bekendorf i s-au dat în posesie 28 mii desetine
de pământ în Basarabia, s-a constatat că în loturile alese de demnitar au nimerit şi loturile cu nr. 47 şi 48,
predestinate ţiganilor Coroanei. Acestora li s-au repartizat loturile cu nr. 6,
63, 66, 69, 71, 75 şi 83, care însă însumau doar 12,725 desetine de pământ[18].
Dar, aceste măsuri au fost neefective. Majoritatea ţiganilor duceau un mod de viaţă
nomad, se ocupau cu meşteşugul şi artizanatul în oraşele şi satele Basarabiei
şi în guberniile limitrofe.
În
1832 au fost fondate 2 aşezări ţigăneşti în judeţul Akkerman: Faraonovka (165
familii) şi Cair (150 familii), care până la acel moment locuiau în codrii
Orheiului şi se ocupau cu confecţionarea obiectelor din lemn, aveau în gospodării
un număr suficient de boi, vaci şi cai[19].
Potrivit raportului Administraţiei Financiare a Basarabiei din 7 decembrie
1836, pe parcursul a 5 ani în aceste 2 aşezări ţigăneşti au fost înregistrate
1415 persoane: în Faraonovka – 734 persoane şi în Cair – 681 persoane[20].
Ulterior,
ţarismul a încercat, prin intermediul autorităţilor militare, să-i înscrie pe ţiganii
care aparţineau Coroanei în comunităţile săteşti, primind în acest scop o
decizie specială a Senatului Guvernant din 13 martie 1839. Pentru a nu crea
probleme ţăranilor, ţiganii urmau a fi înscrişi în comunităţile săteşti câte o
familie sau, cel mult, câteva familii. Termenul limită de rezolvare a acestei
probleme era fixat 1 ianuarie 1841[21].
În 1840, în afară de Faraonovka şi Cair, în diferite localităţi ale Basarabiei
şi Administraţiei Speciale a oraşului Ismail mai erau încă 814 familii de
ţigani (1800 persoane de sex masculin şi 1668 – de sex feminin) care, deşi
erau înscrişi în Armata de cazaci de la Dunăre, duceau un mod de viaţă nomad.
Către sfârşitul anului 1840 s-au putut aduna informaţii doar despre 500 de
familii[22].
În 1847 în această categorie au fost înscrişi şi ţiganii şerbi, în cazul în
care moşierii nu făceau dovadă că aceştia sunt proprietatea lor[23].
Dar, aceste tentative de a-i înscrie pe ţiganii care aparţineau Coroanei în
Armata de cazaci de la Dunăre nu s-au soldat cu succes. Din aceste
considerente, potrivit dispoziţiei Comitetului de Miniştri din 25 august
1850, ţiganii Coroanei care trăiau în oraşe şi pe pământurile statului au fost
scoşi de sub jurisdicţia Armatei Dunărene şi transferaţi Ministerului
Proprietăţii Statului. În categoria cazacilor care nu făceau serviciul militar
au fost păstrate doar 284 familii de ţigani ai Coroanei din Faraonovka şi Cair[24].
O familie de ţigani (Fotografie de PM. Kondraţki,
MNAIM)
ŢIGAN LĂIEŞ (цыган лаеш) – ţigan care ducea o viaţă
seminomadă – iarna trăia în bordeie, iar de la începutul primăverii şi
până toamna târziu umbla prin sate şi se ocupa cu meşteşugăritul, inclusiv cu
ghicitul, muzica și vindea cai. Ei se împărţeau în cete. Fiecare ceată număra
câte 100 de şatre[25]
în frunte cu un staroste, numit judia[26].
Din considerentul că trăiau în şatre ei mai erau numiţi şi ţigani şatrari[27].
Potrivit recensământului fiscal din
1824, în Basarabia erau 215 familii de ţigani lăieşi[28],
inclusiv 17 familii în ţinutul Orhei[29].
Ţarismul a întreprins măsuri concrete în vederea sedentarizării ţiganilor
lăeşi. La 15 octombrie 1826, Consiliul Suprem al Basarabiei discută adresa
din 16 mai 1821 a Direcţiei financiare a Guvernului Regional cu privire la
impozitarea ţiganilor lăieşi, din care aflăm că 50 familii de ţigani lăieşi au
fost transferaţi în ţinutul Bender, în târguşorul Căuşeni, iar dările la care
au fost impuşi din 1817 erau pentru ei insuportabile[30].
ŢIGAN
LINGURAR (цыган
лингурар) – ţigan
meşteşugar, care trăia în pădure, ducea un mod de viaţă sedentar, se ocupa cu
confecţionarea lingurilor şi a veselei din lemn. Din cererea depusă la 26 septembrie
1826 de bulibaşii Tanas Tricolici şi Gheorghe Russu, în numele celor 600 familii
de ţigani lingurari, pe numele guvernatorului general al Novorosiei şi rezidentului
plenipotenţiar al Basarabiei M.S. Voronţov, prezentată la discuţie
Consiliului Suprem al Basarabiei la 28 septembrie, constatăm că „…ei,
împreună cu comunitatea lor, locuiesc din timpuri mai vechi, în unul şi acelaşi
loc nu separat, similar ţiganilor lăieşi şătrari, dar permanent în păduri, pe
pământuri mănăstireşti şi moşiereşti, din ţinutul Orhei. De zece şi mai mulţi
ani se ocupă cu confecţionarea veselei din lemn, sub conducerea unui şef
special, iar acest meşteşug constituie unicul lor mijloc de existenţă. Cu
agricultura ei se ocupă destul de puţin, încât ceea ce obţin nici pe departe nu
este suficient pentru hrana zilnică. Alte ocupaţii ei nu cunosc, dar nici nu au
predilecţii faţă de ele” [31].
În activitatea lor ei se conduceau de legile aprobate la 25 martie 1793 de
Domnul Moldovei Mihai Suţu, 1 martie 1802 de Alexandru Nicolae Suţu,
instrucţiunile lui Alexandru Constantin Moruzi din 1 ianuarie 1806 şi
dispoziţia fostului viceguvernator Krupenski din 12 noiembrie 1813, ce le
acordau dreptul de a trăi liber în locurile unde ei pot să se ocupe cu
artizanatul[32].
Ţiganii lingurari nu vroiau să se conformeze deciziei imperiale de a se
transfera cu traiul în oraşe sau sate, pe pământurile statului, aducând diverse
argumente. La 28 septembrie 1826 Consiliul Suprem al Basarabiei respinge
cererea ţiganilor lingurari de a-i lăsa să trăiască dispersaţi în locurile lor de
altădată şi i-a obligat să se mute cu traiul în Chişinău sau în sate pe
pământurile statului, argumentând că ei pot în orice moment să se deplaseze în
codrii Orheiului şi să-şi continue meşteşugul fără mari pierderi[33].
În baza deciziilor Comitetului de
Miniştri din 15 iulie şi 25 octombrie
1824 din cadrul Departamentului de Stat s-au transferat peste hotare, în
Principatul Moldova, 158 familii de ţigani ursari şi lingurari, veniţi
din Moldova în Basarabia în 1821 (în urma evenimentelor legate de mişcarea lui
Tudor Vladimirescu)[34]. Potrivit recensământului fiscal din 1824, în
Basarabia erau 594 familii de ţigani lingurari[35],
inclusiv 547 familii în ţinutul Orhei[36].
ŢIGANI NETOŢI – categorie mai înapoiată de
ţigani lăieşi, care nu aveau o specializare gospodărească concretă, dar se
ocupau cu ghicitul şi cerşitul[37].
ŢIGAN RUDAR (aurar) – ţigan înscris în catastif
special care lucra la explorarea aurului, atât în Ţara Românească cât şi în
Moldova[38].
Spre deosebire de Ţara Românească, în
Moldova această categorie era neînsemnată şi către începutul sec. al XIX-lea
aproape a dispărut. V.S. Zelenciuk consideră că de la această grupă de ţigani provine categoria de ţigani
aurari, care vorbesc în limba veche ţigănească, se ocupă cu confecţionarea
bijuteriilor din aur şi a cazanelor din aramă[39].
ŢIGAN ŞERB (крепостнoй цыган) – ţigan care aparţinea moşierilor, mănăstirilor,
boiernaşilor şi mazililor. Potrivit Regulamentului din 1818, ţiganii şerbi erau
scutiţi de prestaţiile de stat şi obşteşti şi îndeplineau doar prestaţii în
folosul proprietarilor. Ei erau folosiţi în calitate de slugi şi meşteşugari.
Administraţia imperială rusă a încercat pe parcursul anilor ’30-’40 ai sec. al
XIX-lea să micşoreze numărul ţiganilor şerbi, adoptând un şir de măsuri de compromis.
Anumite măsuri a întreprins şi Administraţia regională: se prevedea că ţiganii
şerbi, al căror drept de proprietate nu va fi demonstrat, vor fi transferaţi Departamentului
de Stat, urmând să treacă cu traiul pe pământurile statului. Se propunea ca
ţiganii şerbi să fie impuşi aceloraşi prestaţii ca şi ţăranii ruşi de la Curte,
care urmau să fie plătite de proprietari, impunându-i prin aceasta pe ţigani să
ducă un mod de viaţă sedentar. Ca rezultat, numărul lor s-a micşorat,
constituind în 1837 doar 9103 persoane[40].
ŢIGAN URSAR (медведеводец) – ţigan care ducea o viaţă nomadă
și care concomitent se mai ocupa cu meşteşugăritul. În special, în această
categorie intrau fierarii (potcovarii) şi muzicanţii ambulanţi care evoluau
însoţiţi de urşi domesticiţi. Din alte surse aflăm că ţiganii ursari erau ţigani pribegi, care se ocupau în fond cu meseria de
fierar şi cu dresarea urşilor[41].
Potrivit recensământului fiscal din 1824, în Basarabia erau 177 familii de ţigani
ursari[42],
inclusiv 44 familii în ţinutul Orhei[43].
Către începutul sec. al XIX-lea majoritatea ţiganilor ursari au încetat de a mai
evolua însoţiţi de urşi dresaţi, au trecut la modul sedentar de viaţă,
ocupându-se cu fierăritul.
ŢIGAN VARTAR (цыган ватраш/помещичьий цыган) – ţigan care şi-a căpătat
numele de la cuvântul românesc vatra
focului (vatros), adică – cuptor (sobă). Ţiganii vatrari locuiau în oraşe, târguri
şi în sate, dar cei mai mulţi pe lângă curţile moşiereşti în calitate de slugi.
Se ocupau în fond cu agricultura şi meşteşugăritul[44]. Din
rândurile lor se evidenţiază categoria ţiganilor-muzicanţi – lăutarilor[45].
Ţigan fierar (Fotografie de PM. Kondraţki, MNAIM)
[1] Despre
această categorie socială a se vedea mai
detaliat: А.Егунов. О цыганах Бессарабии. –
În: ЗБОСК. – Кишинев, 1864, том. I, c. 109-123; В.С. Зеленчук.
Население Бессарабии и Поднестровья в
XIX в. (Этнические и социально-демографические процессы). – Кишинев,
1979, c. 57-60, 213-219; К.Крыжанов-ская. Из истории крепостных цыган Бессарабии в первой половине XIX века. – În: Труды Центрального Государственного
Архива МССР. – Кишинев, 1962, том. I, c. 221-241; И.А. Анцупов. Миграция цыган в
городах Бессарабии в XIX в. – În: Ежегодник Института
Межэтнических Исследований Академии Наук Республики Молдова. – Кишинев, 2000, том. I, с. 13-18; V.Achim. Ţiganii în istoria României. –
Bucureşti, 1998, p. 16-25; T.Sârbu. Ţiganii
din Basarabia. – În: Romii în istoria României. Antologie şi
bibliografie. – Bucureşti, 2002, p. 94-103; I.Duninica. Romii basarabeni în secolul al XIX-lea. –
În: Anuarul Institutului de Cercetări Interetnice. – Chişinău, 2006, vol.
VI, p. 42-48; Dinu Poştarencu. Aspecte
demografice referitoare la ţiganii din Basarabia (secolul al XIX-lea –
începutul secolului al XX-lea). – În: Interstitio. East European
Review of Historical and Cultural Anthropology, 2010, vol. II, nr. 2 (4),
p. 51-83.
[2] Устав образования Бессарабской области 1818 г., p. 20-21.
[3] А.Розейлон-Сошальский. Военно-статистическое описание Бессарабской
области 1821-1826 гг. (AIMSR,
F. AMŞ, d. 18589, p. I, f. 12).
[4] ПСЗРИ. Собр. II, т. XIX,
отд. первое, 1839, №11912. – СПб., 1840, с. 219-220.
[5] В.С. Зеленчук. Население Бессарабии и Поднестровья в XIX в.
(Этни-ческие и социально-демографические процессы). – Кишинев, 1979,
c. 214.
[7] În raportul din 19 mai
1813 adresat împăratului, Scarlat Sturdza scria că printre ceilalţi locuitori
ai regiunii Basarabia sunt şi 221 familii de ţigani care aparţin Coroanei (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 65,
f. 56).
[8] Я.С. Гросул. Крестьяне Бессарабии (1812-1861 гг.). –
Кишинев, 1956, с. 126.
[9] ANRM, F. 3,
inv. 1, d. 931, p. III, f. 421, 428.
[10] ANRM, F. 3,
inv. 1, d. 931, p. III, f. 428 verso.
[11] ASRO, F. 1,
inv. 249, d. 201, b-37, f. 1-4.
[12] ANRM, F. 3,
inv. 1, d. 430, p. II, f. 185-186 verso.
[13] ANRM, F. 3, inv. 1,
d. 430, p. II, f. 179, 184-184 verso.
[14] Ibidem, f. 179,
185-1856 verso.
[15] ASRO, F. 1,
inv. 214, 1825-1830, d. 21, f. 27-27 verso.
[16] AISR, F. 1152,
inv. 1, d. 140, f. 2-3 verso
[19] А.Егунов. О цыганах в Бессарабии. – În:
ЗБОСК, т. I. – Кишинев, 1864, с. 115.
[20] ANRM, F. 134, inv. 3, 1836, d. 4, f. 993-993 verso.
[22] А.Еgunov. Op. cit., p. 118.
[25] Cort în care se adăpostesc ţiganii
nomazi (Vasile Breban. Dicţionar general
al limbii române. Vol. II. – Bucureşti, 1992, p. 1017).
[26] ANRM, F. 88, inv. 1, 1836, d. 539, f. 8-8 verso.
[27] В.С. Зеленчук. Население Бессарабии и Поднестровья в XIX в.
(Этнические и социально-демографические процессы). – Кишинев, 1979, c.
59.
[28] ANRM, F. 123, inv. 1, d. 25, f. 44.
[29] Ibidem, f. 75-79 verso.
[30] Ibidem, F. 3,
inv. 1, d. 761, p. I, f. 357, 358.
[31] Ibidem, p. III, f. 645, 656-556 verso.
[32] ANRM, F. 3, inv. 1, d. 761, p. III,
f. 657.
[33] Ibidem, f. 658 verso.
[34] Ibidem, d. 762, f. 542-545.
[35] Ibidem, F. 123, inv. 1, d. 25,
f. 44.
[36] Ibidem, f. 75-79 verso.
[37] V.S. Zelenciuk. Op. cit., p. 59.
[38] P.P. Panaitescu. Obştea sătească în Ţara Românească şi
Moldova. – Bucureşti, 1964, p. 392.
[39] V.S. Zelenciuk. Op. cit., p. 59.
[40] Я.С. Гросул,
И.Г. Будак. Очерки истории народного
хозяйства Бессарабии (1812-1861). – Кишинев, 1967, c. 129-131.
[41] V.S. Zelenciuk. Op. cit., p. 59-60.
[42] ANRM, F. 123, inv. 1, d. 25, f. 44.
[43] Ibidem, f. 75-79 verso.
[44] Ibidem, F. 88, inv. 1, 1836,
d. 539, f. 8-8 verso.
[45] V.S. Zelenciuk. Op. cit., p. 60.
