ŢIMIRAŞ (семираш) – în Moldova medievală, ostaş
îndeplinind atribuţii de curier şi călăuză pentru soli. El purta o placă de argint
cu stema ţării şi fiecare sat sau oraş întâlnit în drum era „…dator să asculte de
acest ţimiraş şi să aibă grijă de găzduire, provizii, cai şi căruţă până la
etapa următoare”[1].
În Basarabia ţimiraşi erau numite
persoanele care îndeplineau „prestaţiile de poştă”, ducând mesajele în cadrul
ţinuturilor[2]. Cheltuielile pentru
întreţinerea ţimiraşilor erau puse pe seama unui sat înstărit (de răzeşi), care,
în schimb, era scutit de toate celelalte prestaţii. În 1816 în ţinutul Orhei
erau 245 familii de semiraşi[3].
Pentru instituţiile regionale şi
imperiale institutul ţimiraşilor a creat multe probleme. Era nevoie de investiţii
în soluţionarea lor. La 12 februarie 1824 Consiliul Suprem al Basarabiei
discută adresa Direcţiei economico-financiare a Guvernului Regional din 28 ianuarie
1824, care, în baza dispoziţiilor din 6 aprilie şi 29 septembrie 1823
ale Consiliului Suprem, cerea informaţii privind timpul de când există pe lângă
Guvernul Regional al Basarabiei institutul ţimiraşilor, data când acesta a fost
instituit, necesitatea ulterioară în ţimiraşi, modalitatea de remunerare a ţimiraşilor
sau de scutire a lor de dări în baza serviciului pe care îl îndeplinesc etc. [4]
Investigaţiile efectuate de Direcţia
economico-financiară a Guvernului Regional n-au depistat informaţii privind
anul din care există în Basarabia institutul ţimiraşilor. În baza demersurilor
din 6 aprilie şi 29 septembrie 1823 ale Consiliului Suprem, Direcţia executivă
a Guvernului Regional, căreia i-a fost pusă în sarcină soluţionarea acestei probleme,
prezintă la 13 octombrie un dosar datat cu 10 august 1815, din care
se poate constata că în acest an locuitorii satelor Străşeni şi Cojuşna,
ţinutul Orhei, întreţineau pe lângă Departamentul II al Guvernului Regional 37 ţimiraşi, iar 24 gospodării, aflate în
diferite localităţi ale ţinutului Orhei, întreţineau 6 persoane numite lipcani, pentru a fi folosiţi, atât
primii, cat şi cei din urmă, pentru serviciul de stat – ca curieri: transportau
corespondenţa şi pachetele cu bani. Responsabilitatea pentru îndeplinirea rapidă
şi calitativă a acestui serviciu o purtau locuitorii acestor sate, care erau
scutiţi de prestaţiile locale şi de încartiruire[5].
Totuşi, din dosarul respectiv nu
poate fi depistată data instituirii acestei instituţii a ţimiraşilor. S-a
încercat a se afla despre aceasta din documentele de pe timpul guvernării lui
Hartingh, de la arhivarul Mihalţov, care la 5 ianuarie 1824 confirmă că în
arhiva regională lipsesc asemenea informaţii. Atunci, au fost cerute informaţii
de la Direcţia executivă a Guvernului Regional (cancelaria moldovenească), care
la fel a răspuns că nu dispune de informaţii, dar a prezentat un document
semnat de foştii serdari ai Serdăriei de Orhei Iordache Millo şi Tudor
Krupenski (ultimul, la 1824 era funcţionar de clasa a V-a), semnate la 29 decembrie
1812, din care se constată următoarele:
1. La 29 octombrie 1812, ceauşul şi 23 persoane din localitatea
Cojuşna, ţinutul Orhei, se obligă să pună la dispoziţia Serdăriei 21 de ţimiraşi,
pentru a îndeplini serviciul de curieri, ducând corespondenţa Serdăriei în
capitală, iar de acolo să aducă dispoziţiile emise de instituţiile regionale.
Pentru aceasta satul a fost divizat în
patru părţi, fiecare parte punând la dispoziţie săptămânal câte 21 de ţimiraşi,
de calitatea serviciilor cărora răspundea întregul sat.
2. Al doilea
document (fără an, lună şi dată) purta semnătura a 25 locuitori din satul
Cojuşna, prin care aceştia se obligau să pună la dispoziţia Serdăriei
săptămânal câte 20 de ţimiraşi, pentru transportarea corespondenţei şi a sumelor
de bani, fiind scutiţi pentru aceste servicii de toate prestaţiile locale.
Satul a fost divizat în patru părţi, fiecare parte fiind obligată să pună la
dispoziţie în fiecare săptămână câte 20 de ţimiraşi. În fruntea ţimiraşilor era
pus câte un vătăjel special, iar
responsabil de serviciul celor 85 de ţimiraşi era o persoană mai mare numită ceauş[6].
Acesta era obligat să pună la dispoziţia Serdăriei săptămânal câte 20 de ţimiraşi
în frunte cu un vătăjel, „pentru răspândirea corespondenţei” [7].
Prin urmare, aceste două documente atestă că institutul ţimiraşilor a fost moştenit
din Principatul Moldova şi la momentul anexării acestui teritoriu la Imperiul
Rus era cunoscut locuitorilor şi instituţiilor ţinutale.
Documentele atestă în 1817 pe locuitorii din satele
Străşeni şi Cojuşna îndeplinind funcţii de ţimiraşi. În 1819, din considerentul
că nu mai era nevoie de un asemenea serviciu, Serdăria a încheiat o înţelegere
cu locuitorii satului Străşeni de a pune la dispoziţie 10 ţimiraşi, iar locuitorii
satului Cojuşna au fost supuşi dărilor. În anii 1820-1823 locuitorii satului
Străşeni au pus la dispoziţia Serdăriei de Orhei acelaşi număr de ţimiraşi, în
baza aceloraşi condiţii ca şi în anii precedenţi. În anul 1824 un nou contract
cu locuitorii satului Străşeni nu a mai fost încheiat[8].
La 12 februarie 1824 Consiliul Suprem al Basarabiei îi eliberează pe locuitorii
satului Străşeni de serviciul de ţimiraşi, din considerentul că aceste servicii
erau îndeplinite deja de Oficiul Regional al Poştei, impunându-i, începând cu 1 ianuarie
1824, la plata prestaţiilor locale[9].
Analizând activitatea ţimiraşilor,
rezidentul plenipotenţiar al Basarabiei a ajuns la concluzia că ei nu aduc nici
un folos, din considerentul că Guvernul Regional, fiind alcătuit după
principiul existent în Imperiul Rus, dispune de alte mijloace şi modalităţi de informare,
la care apelează. La propunerea rezidentului plenipotenţiar, problema în cauză
a fost discutată în Consiliul Suprem al Basarabiei, care a decis să fie lichidat
institutul ţimiraşilor în Basarabia. Ca rezultat, potrivit dispoziţiei
Comitetului de Miniştri din 26 aprilie 1824, institutul ţimiraşilor –
al curierilor regionali din Basarabia – a fost lichidat[10].
[1] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 481.
[2] ANRM, F. 5,
inv. 2, d. 301. f. 32, 37.
[3] Ibidem, F. 4,
inv. 1, d. 44, p. I, f. 137 verso.
[4] Ibidem, F. 3,
inv. 1, d. 429, f. 121.
[5] Ibidem, f. 121
verso-122 verso.
[6] Termen receptat în limbajul
administrativ şi militar românesc cu sensul de: 1. agent de
legătură, curier, trimis de Poartă la domnie cu porunci; 2. grad militar inferior (Instituţii
feudale din Ţările Române. Dicţionar,
p. 89).
[7] ANRM, F. 3,
inv. 1, d. 429, f. 121 verso.
[8] ANRM,
F. 3, inv. 1, d. 429, f. 122.
[9] Ibidem,
f. 122 verso.
[10] ПСЗРИ. Собр.
I, т. XXXIX, 1824, №29878. – СПб., 1830, с. 262.
