NEKRASOVIŢI (некрасовцы) – adepţi ai
confesiunii religioase ortodoxe de rit vechi din Rusia, urmaşi ai cazacilor din
regiunea Donului, participanţi la răscoala din 1707-1708 condusă de Kondrat
Bulavin[1].
După înăbuşirea răscoalei o parte din cazaci în frunte cu Ignat Nekrasov au
fugit în Imperiul Otoman, ulterior s-au transferat cu traiul în cursul inferior
al Dunării. Poarta Otomană le-a acordat un şir de privilegii, folosindu-i în
schimb în războaiele contra Rusiei. În 1807, la invitaţia comandantului armatei
ruse, generalului Mihelson, „nekrasoviţii” trec de partea Rusiei şi se
stabilesc cu traiul în sudul Basarabiei, unde alcătuiesc două regimente de cazaci
care vor constitui ulterior bazele oştirii căzăceşti din Novorosia[2].
În unele izvoare sunt cunoscuţi ca ceasoveni.
Ei s-au transferat în Principatul Moldova în perioada când au fost persecutaţi
în Rusia, de armata regulată trimisă împotriva lor, în anii 1733 şi 1761. Alţi
rascolnici s-au transferat de peste Dunăre, în timpul războiului ruso-turc din
anii 1806-1812, unde erau cunoscuţi cu numele de nekrasoviţi (некрасовцы) şi unde au venit încă pe
timpul domniei lui Petru cel Mare. Turcii îi numeau Ignat-kazak, de la Ignat
Nekrasov, fostul lor conducător. Majoritatea din ei locuiau în Bugeac, în
apropiere sau nemijlocit la Dunăre[3]. Din
alte surse aflăm că urmaşii nekrasoviţilor locuiau în ţinutul Ismail, în
oraşele Reni şi Cahul; au fost atraşi în Basarabia din Turcia, în timpul
domniei lui Alexandru I[4].
Documentele de epocă ne dau posibilitate să
determinăm locul de amplasare a nekrasoviţilor în Bugeac. Pe un Plan în care
era indicată suprafaţa de pământ pentru păşunatul vitelor – în jurul
cetăţii Ismail, datat cu 3 mai 1815, este indicat, alături de pământurile
ce aparţineau satului Babele, câşlei Tatar şi mănăstirii, şi „pământul ce
aparţinea nekrasoviţilor – în jurul lacului Safian”[5].
Pe un alt Plan, tot cu referire la aceleaşi pământuri pentru păşunatul vitelor
în apropiere de cetatea Ismail şi oraşul Tucikov, datat cu 12 iunie 1815, este
indicat că pământul ce aparţinea nekrasoviţilor cuprindea 2464 desetine, cel mănăstiresc –
300 desetine, iar celălalt pământ – 12396 desetine[6].
Ambele planuri includ şi linia de delimitare a hotarelor acestor pământuri (a se vedea Planul 1[7]
şi Planul 2[8]).
Nekrasoviţii
sunt atestaţi şi în localităţile Vâlcov şi Câşliţa. După anexarea Basarabiei la
Rusia unii din ei au fugit în posesiunile Imperiului Otoman. Ispravnicul de Bender îi scria la 8 august 1812
preşedintelui Comitetului Provizoriu al Basarabiei, guvernatorului de Ekateri-noslav
I.H. Kalagheorghe că din aceste localităţi au fugit peste hotare 161 de ruşi
numiţi nekrasoviţi şi ucraineni. Până în august 1816 s-au întors înapoi doar 14
persoane. Nekrasoviţii din Vâlcov şi Câşliţa se ocupă cu
pescuitul, care este atât de avantajos, încât ei nu mai au nevoie să se ocupe
cu agricultura şi creşterea vitelor. Pe timp de iarnă, când pescuitul nu mai
este practicabil, nekrasoviţii se odihnesc, ocupându-se, de regulă, cu beţia şi
scandalurile şi, temându-se de a nu fi pedepsiţi de
autorităţi, fug peste hotare. Alţii, luând cu împrumut bani de la localnici şi neputând să-i întoarcă, fug în Imperiul Otoman[9].
autorităţi, fug peste hotare. Alţii, luând cu împrumut bani de la localnici şi neputând să-i întoarcă, fug în Imperiul Otoman[9].
Administraţia imperială rusă a întreprins
mai multe încercări de a-i întoarce în ţară pe nekrasoviţii localizaţi în
Imperiul Otoman. În acest sens câteva demersuri a întreprins în 1834 guvernatorul
general al Novorosiei şi Basarabiei. Prin această măsură se urmărea scopul nu
doar de a spori numărul populaţiei în guberniile ruse şi de a stopa fuga altor
confraţi de-ai lor de peste hotare la chemarea acestora, dar şi de a demonstra
că reîntoarcerea acestora serveşte ca argument al dezavantajului aflării lor
acolo; în plus, ar servi ca protecţie sanitară la trecerea ilegală a frontierei
din partea nekrasoviţilor. În baza deciziei Comitetului de Miniştri din 15 mai
1834, nekrasoviţii şi alţi cetăţeni ruşi care locuiau în posesiunile Imperiului
Otoman şi care n-au comis crime în guberniile interne ruse au primit dreptul de
a se întoarce în patrie. Ei erau scutiţi de amenzi pentru fuga peste hotare;
celor săraci le erau acordate anumite înlesniri similare nekrasoviţilor care s-au
întors de peste Dunăre în 1830; după susţinerea carantinei ei urmau să-şi organizeze
gospodării contând doar pe forţele proprii[10].
Conform
deciziei Senatului Guvernant din 24 februarie, publicate la 30 octombrie
1840, toţi fugarii, care s-au statornicit cu traiul pe teritoriul
Administraţiei Speciale a oraşului Ismail, până la 15 septembrie 1828, în
decurs de 6 luni de la data emiterii acestui decret, erau înscrişi, la propria
dorinţă, în comunităţile urbane şi rurale. În această categorie intrau şi
fugarii stabiliţi după această dată, dar care au dovedit să-şi cumpere sau
să-şi construiască case şi să-şi organizeze gospodării[11].
La 24 februarie 1842 această decizie este aplicată şi faţă de ceilalţi
fugari strămutaţi în Basarabia, atât până la, cât şi după aplicarea recensământului
opt fiscal[12]. De
acest drept au beneficiat şi nekrasoviţii care s-au strămutat din posesiunile
Imperiului Otoman în Basarabia.
[1] Despre nekrasoviţii din Basarabia a
se vedea mai detaliat: А.А. Скальковский. Некрасовцы, живущие в Бессарабии. – În: ЖМВД, 1845, кн. VIII, с.
61-82; А.А. Пригарин. Русские
старообрядцы на Дунае (формирование этноконфессиональной общности в конце XVIII – первой половине XIX вв). – Одесса-Измаил-Москва, 2010, с. 171-238.
[2] А.Накко. Очерк гражданского управления в Бессарабии, Молдавии и
Валахии во время русско-турецкой войны 1806-1812. – În: ЗООИД. – Одесса, 1879, т. XI, c. 23.
[3] AIMSR,
F. AIM, d. 18589, p. I, f. 3 verso-4; AISR, F. 379,
inv. 2, d. 92, f. 2; Энциклопедический
словарь / Издатели Ф.А. Брокгауз,
И.А. Ефрон. – СПб., 1896, Т. XVII ”a”, с. 722-723.
[4] AIMSR,
F. 414, inv. 1, d. 297, f. 155-155 verso.
[5] ANRM,
F. 2, inv. 1. d. 141, f. 70 verso.
[6] Ibidem,
f. 136.
[7] Ibidem,
f. 70 verso.
[8] Ibidem,
f. 136.
[9] ANRM, F. 4,
inv. 1. d. 44, f. 53-53 verso.
