DVOREAN /
NOBIL (дворяне) – categorie
socială privilegiată de bază din Imperiul Rus. Până în 1861 doar această
categorie socială avea dreptul de a deţine în proprietate moşii populate de ţărani;
din 1762 şi până în 1874 a fost eliberată de serviciul militar şi cel civil, de
pedepse corporale; până în 1862 alegea din rândurile sale un număr mare de persoane
oficiale. Nobilimea se împărţea în două categorii: de viţă (потомственные дворяне) şi personală (личные дворяне). Nobilimea de
neam era alcătuită din şase categorii de bază, iar fiecărei categorii îi
corespundea o parte specială din Cartea genealogică gubernială: în prima parte
intrau persoanele cu titlul de dvorean care le-a fost acordat la dispoziţia
personală a suveranului; în a 2-a parte – cele care au primit titlul de dvorean
datorită serviciului militar; în a 3-a parte – cele care au primit titlul de
dvorean datorită serviciului civil; în a 4-a parte – nobilii străini, care
au trecut în supuşenia Rusiei; în a 5-a parte – nobilii titulari; în a 6-a
parte – vechile neamuri nobiliare. Deosebiri esenţiale în drepturi şi
obligaţii între aceste şase categorii nu erau, cu excepţia unor privilegii mai
mari pentru categoriile a 5-a şi a 6-a. Femeile din categoriile sociale nearistocratice,
căsătorindu-se cu nobili, căpătau în mod automat toate drepturile soţului, iar
fetele de nobili, în cazul căsătoriei cu nenobili, îşi păstrau drepturile.
Titlul de dvorean personal[1]
nu putea fi
transmis prin ereditate, nu dădea dreptul de a moşteni moşiile părinţilor împreună cu ţăranii aflaţi pe aceste pământuri, să se înscrie în societăţi nobiliare şi să participe la adunările nobiliare. Începând cu 1832, copiii de nobili personali au primit drepturi onorabile cetăţeneşti de moştenire. Până în 1845 titlul de dvorean personal îl primeau toţi funcţionarii care aveau gradul XIV-IX potrivit „Condicii rangurilor”, adoptate în 1722 de Petru cel Mare. În cazul în care bunelul sau tatăl erau înscrişi în categoria nobililor personali, atunci urmaşii, la atingerea majoratului (17 ani) şi dacă deţineau o slujbă, puteau pretinde la titlul de nobil personal. Începând cu 1845 titlul de nobil personal îl primeau toţi funcţionarii de clasa a XIV-a – a IX-a încadraţi în serviciul militar şi cei de clasa a
IX-a – a VI-a încadraţi în serviciul civil; din 1856 – respectiv, de clasa a VIII-a – a VII-a şi a VIII-a – a V-a[2].
transmis prin ereditate, nu dădea dreptul de a moşteni moşiile părinţilor împreună cu ţăranii aflaţi pe aceste pământuri, să se înscrie în societăţi nobiliare şi să participe la adunările nobiliare. Începând cu 1832, copiii de nobili personali au primit drepturi onorabile cetăţeneşti de moştenire. Până în 1845 titlul de dvorean personal îl primeau toţi funcţionarii care aveau gradul XIV-IX potrivit „Condicii rangurilor”, adoptate în 1722 de Petru cel Mare. În cazul în care bunelul sau tatăl erau înscrişi în categoria nobililor personali, atunci urmaşii, la atingerea majoratului (17 ani) şi dacă deţineau o slujbă, puteau pretinde la titlul de nobil personal. Începând cu 1845 titlul de nobil personal îl primeau toţi funcţionarii de clasa a XIV-a – a IX-a încadraţi în serviciul militar şi cei de clasa a
IX-a – a VI-a încadraţi în serviciul civil; din 1856 – respectiv, de clasa a VIII-a – a VII-a şi a VIII-a – a V-a[2].
Spre deosebire de nobilimea din
Europa de Vest, care deţinea o deplină libertate de acţiuni în raport cu
regalitatea, nobilimea (dvorenimea) rusă se caracteriza, din contra, printr-o
dependenţă tot atât de completă faţă de Putere, oglindită de funcţie, ca
element definitoriu. Nu proprietatea
, ci serviciul era semnul distinctiv
al nobleţei în Rusia, toţi cei ce „serveau” fiind socotiţi a o poseda[3].
Dinastia de nobili: Alexandra Egor Râşcan-Derojinski
(prima din stânga,
născută Biberi), Alexandra
Carol Hartingh (a doua), Maria Egor Râşcan-Derojinski
(a treia, născută Burschi), Alexandru
Egor Râşcan-Derojinski (ultimul din dreapta), Constantin Carl Hartingh şi Vladimir Ed. Râşcan-Deronsinski.
(Chişinău. A doua jumătate a sec. al XIX-lea.
ANRM, 26/3523)
În Basarabia, starea socială
superioară o constituiau boierii care au acceptat cetăţenia Rusiei. Pentru a nu-şi
pierde privilegiile de care se bucurau până la 1812, aceştia s-au arătat a fi
loiali vizavi de oficialităţile ţariste, care au profitat de această loialitate
în procesul de includere a Basarabiei în
sistemul economic şi politic al Imperiului Rus. Boierii au fost cooptaţi
în rândurile nobilimii ruse, acordându-li-se aceleaşi drepturi şi privilegii de
care beneficia această stare socială în guberniile interne ruse. Drept
consecinţă, boierimea basarabeană, reprezentând elita aristocratică locală, a devenit
un important suport sociopolitic al regimului ţarist în provincie.
Potrivit Regulamentului
organizării administrative a regiunii Basarabia din 1818, „…nobililor
(boierilor – V.T.) li se acordă
în egală măsură drepturile şi privilegiile ce le sunt acordate nobilimii ruse,
cu păstrarea concomitentă a privilegiilor vechi moldoveneşti. Drepturile
personale ale nobilimii din regiunea Basarabia, în acelaşi rând proprietatea
mobiliară şi cea imobiliară, precum şi ţiganii se confirmă a fi proprietatea
lor pe veci, în baza hrisoavelor şi documentelor, inclusiv a legilor ce
confirmă această proprietate”[4].
Confirmând drepturile şi
privilegiile de odinioară ale boierilor, administraţia imperială s-a
străduit să-i atragă de partea sa împărţindu-le pământuri şi acordându-le
diferite privilegii. Ţarismul a contat şi pe nobilimea rusă care a primit
pământuri în Basarabia. Doar, potrivit deciziilor din 18 iunie, 16 octombrie,
12 şi 21 decembrie 1823, 1, 7, 8, 9 februarie 1824, 36 mari demnitari
de stat ruşi şi unii boieri moldoveni au primit din contul pământurilor libere de
stat 172122 desetine de pământ, dintre care – 98196 desetine 1618 stânjeni
în ţinutul Akkerman şi 73926 desetine 490 stânjeni în ţinutul Bender[5].
Numai 22 de ofiţeri din armata rusă au primit în aceste două ţinuturi 46926
desetine 490 stânjeni de pământ, dintre care generalii Kornilovici, Râleev,
Sobaneev, Hapov, Sibirski – 27500 desetine[6].
Mulţi militari care au primit pământ în ţinuturile Bender şi Akkerman erau
ofiţeri în armata a 2-a cantonată în Basarabia.
Totuşi, cele
mai imense suprafeţe de pământ le-au primit marii demnitari de stat ruşi. Spre
exemplu, ministrul de Finanţe, reacţionarul E.F. Kankrin, a primit în
Basarabia 30000 desetine de pământ[7],
contele Benkendorf – 28000, contele Nesselrode – 10000[8],
generalul Saburov – 10000 desetine şi mulţi alţii, depăşind mia[9].
Potrivit deciziei imperiale din 18 iunie
1823, impunătoare proprietăţi funciare au primit unii funcţionari ruşi şi
boieri basarabeni: funcţionarul de clasa a VI-a Mazarovici – 3000
desetine, guvernatorul civil al Basarabiei Catacazi – 6000, funcţionarul de
clasa a V-a Kurik – 5000, colonelul Kornilovici (după ce va termina
hotărnicia teritoriilor de sud ale Basarabiei) – 6000, Varlaam –
6000, Caliarhi – 6000, contesa Edling (Roxanda Sturdza, fiica lui Scarlat
Sturdza[10]) –
10000, văduva vistiernicului Văcărescu şi Ralu Caliarhi – câte un lot care
urma să le aducă un venit de 1500 ruble argint anual, iar Mavrogheni – un
lot care îi va aduce un venit anual de 1000 ruble argint[11].
Dintre boierii moldoveni de un
mare sprijin din partea administraţiei ţariste s-a bucurat familia Moruzi. După
cum se menţionează în hotărârea privind împroprietărirea cu pământ a familiei
nominalizate, această grijă a guvernului se datora nu doar stimei din partea
guvernului faţă de dragomanul Porţii Otomane, cneazul Dimitrie Moruzi, dar şi
„…devotamentului acestuia faţă de Rusia, moştenit de urmaşii şi rudele sale”[12].
În baza dispoziţiei imperiale din 12 decembrie 1823, 7 membri ai
familiei Moruzi (principesa Eufrosinia Moruzi, născută Suţu, cneazul Dimitrie
Moruzi, principesa Ralu Moruzi, născută Mavrocordat, colonelul Dobrânţ,
principesa Maria Suţu, dna Plaghino, născută Suţu, şi principesa Roxanda
Moruzi) au primit 32000 desetine de pământ – 17000 desetine în ţinutul
Bender şi 15000 desetine în ţinutul Akkerman[13].
Potrivit datelor lui S.I. Kornilovici,
numai în anii ’20 ai sec. al XIX-lea în ţinuturile de sud ale Basarabiei
au fost dăruite acestei stări sociale 173012 desetine de pământ, iar 117201
desetine au fost ocupate în mod arbitrar de către moşieri[14]. Dar,
afirmaţia lui S.I. Kornilovici privind ocuparea arbitrară a teritoriilor de
câtre boierii moldoveni nu corespunde realităţii. Cercetătorul Dinu Poştarencu constată
că „…trimisul împăratului, colonelul Kornilovici, a inclus în componenţa
Basarabiei propriu-zise (Bugeacului), adică a teritoriului stăpânit de turci şi
tătari până la declanşarea războiului ruso-turc din 1806-1812, şi făşia „celor
2 ceasuri”, care… se afla sub jurisdicţia Moldovei şi unde boierii, în conformitate
cu hrisoavele domneşti, posedau latifundii întinse[15]. Ca
rezultat, boierii au fost nevoiţi să se judece, timp de mai mulţi ani, cu
autorităţile ţariste pentru a-şi reconfirma dreptul asupra proprietăţilor
funciare deţinute.
Privilegiile nobililor au fost
confirmate în repetate rânduri pe parcursul sec. al XIX-lea. După aplicarea în
provincie la 26 septembrie 1830 a structurii de ghildă Administraţia
Financiară a Basarabiei solicită, la 6 martie 1831, Ministerului de Finanţe
anumite dispoziţii referitor la acordarea privilegiilor comerciale şi nobililor
încadraţi în comerţ. La 24 martie 1831 Ministerul de Finanţe informează Administraţia
Financiară din Basarabia că dvorenii beneficiază de aceleaşi privilegii ca şi
negustorii de ghildă[16]. La 5 iulie
1845 sunt confirmate privilegiile la plata impozitelor de ghildă, de care
puteau beneficia nobilii încadraţi în comerţ, acordate oraşului Chişinău în
perioada 1840-1850, şi care în această perioadă de timp vor cumpăra sau vor construi
în capitală imobile[17].
Nobilii au beneficiat şi de alte privilegii.
[1] Titlu instituit pe timpul
domniei lui Petru cel Mare.
[2] Ф.М. Лурье. Российская история и культура в таблицах. –
СПб., 1998, с. 227.
[3] Alexandru-Florin Platon. Geneza burgheziei în Principatele Române (a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al
XIX-lea). Preliminariile unei istorii. – Iaşi, 1997, p. 247.
[5] AISR, F. 379,
inv. 2, d. 11, f. 160-160 verso.
[6] Ibidem.
[7] Valentin Tomuleţ. Unele probleme de controversă privind
dezvoltarea social-economică a Basarabiei (anii 1812-1868) în istoriografia
sovietică moldovenească. – În: Probleme actuale ale istoriei
naţionale şi universale. – Chişinău, 1992, p. 174.
[8] Despre
condiţiile împroprietăririi cu pământ în sudul Basarabiei a contelui Nesselrode
a se vedea în amănunte: AISR, F. 379,
inv. 2, d. 11, f. 44 verso-47 verso.
[9] Nicolae
Ciachir. Basarabia sub stăpânire ţaristă
(1812-1917). – Bucureşti, 1992, p. 22.
[10] ANRM, F. 6,
inv. 2, d. 193, f. 4.
[11] AISR, F. 379,
inv. 2, d. 11, f. 68-68 verso.
[12] Ibidem, f. 112.
[13] Ibidem, f. 112-112 verso,
160 verso.
[14] Статистическое описание Бессарабии, собственно так-называемой, или
Буджака, c. 18.
[15] Dinu Poştarencu. Procesul intentat fără temei de către
autorităţile ruse împotriva proprietarilor de moşii din fosta fâşie a „celor 2
ceasuri”. – În: In memoriam professoris Mihail Muntean. Studii de
istorie modernă. – Chişinău, 2003, p. 39.
[16] ANRM, F. 5,
inv. 2, d. 370, f.141-141 verso.
