Din peisajul cotidian aproape că au dispărut lucrurile vechi, care erau
făcute, cum spunem astăzi, artistic: fierul de călcat din fontă sau bronz, râşniţa de cafea din alamă, piuliţa de bronz, fotografiile alb-negru, samovarele de argint, lămpile de gaz, maşinile de scris, primusurile, jucăriile de lemn şi câte altele! O lume care azi nu e
decât o poveste şi de care nu te poţi atinge decât la muzeu sau în
magazinele de antichităţi. Se afirmă că în China încă din secolul I se foloseau pentru călcat vase metalice umplute cu mangal. Dar abia începând cu secolul al XVII-lea în Europa au apărut plăcile de fontă triunghiulare prevăzute cu un mâner, care aminteau într-o măsură mai mare fiarele de călcat actuale. Ulterior, au apărut fiare de călcat din fontă umplute cu mangal. Se consideră că fierul încălzit electric a fost inventat în 1882 de Henry W. Seeley.
"Fierul de călcat electric" a fost patentat de Seeley la 6 iunie 1882 şi cântărea aproape 15 kilograme. În plus avea nevoie de o lungă perioadă de timp pentru a se încălzi. Paralel în Franţa a fost inventat un fier de călcat electric în care se utiliza un arc de carbon pentru a încălzi fierul, o metodă care s-a dovedit a fi periculoasă. Din 1903, datorită inventatorul Earl Richardson, a început a fi fabricat un model mai practic şi mai uşor al fierului de călcat electric, iar din 1920 a apărut primul fier electric cu termostat, ce permitea călcarea diferitelor tipuri de stofă, excluzând pericolul deteriorării acestora. 
În secolele XVII-XIX, cele mai răspândite erau fiarele de călcat încălzite prin plasarea pe sobă. Acestea erau cele mai ieftine, dar şi uşoare, ceea ce le făcea mai lejer şi mai sigur de manevrat. Dar exista un neajuns, acestea se răceau rapid, de aceea la călcat se folosea o pereche de astfel de fiare: pe măsură ce unul se folosea la călcat şi se răcea, celălalt îşi aştepta rândul pe sobă. O construcţie mai complicată o aveau fiarele de călcat prevăzute cu orificii pentru introducerea cărbunilor încinși. Întreaga procedură era destul de periculoasă din punct de vedere al siguranţei anti-incendiare. Au existat, de asemenea, fiare de călcat cu tuburi pentru kerosen, etanol, ulei de balenă, gaz natural, gaz carbură (acetilenă, ca lămpi cu carbid), sau chiar benzina. Evident lichidul inflamabil era aprins pentru a înfierbânta placa metalică. Acestea s-au răspândit în secolul al XIX-lea şi s-au folosit până în primele decenii ale secolului al XX-lea. Ele erau mult mai scumpe decât tipurile tradiţionale, industriaşii cerând pentru ele cam tot atât cât costa o mică turmă de oi. Pentru a controla flacăra, dar şi a îndepărta fumul rezultat, unele fiare de călcat încălzite cu mangal, sau diverse soluţii inflamabile, erau prevăzute cu mici țevi de eşapament. 
Una din cea mai mare colecţie de fiare de călcat din lume, cuprinzând 1300 de modele de fiare de călcat folosite în trecut în Europa și restul lumii, se află în Castelul Gochsheim, lângă localitatea Karlsruhe din Germania. Şi Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei posedă o colecţie impunătoare de fiare de călcat. Aici poţi găsi fiare de călcat de toate felurile, de la măngălău (cu care se netezeau rufele de pânză groasă), până la primele fiare de călcat electrice, de dimensiuni şi din materiale diferite, produse în Anglia, Germania, Rusia, SUA şi RSSM în secolele XIX-XX. Sunt prezente în colecţiile muzeului fiare de călcat cu cărbuni, având figurine ce reprezintă cocoşi, lei, şerpi, delfini şi chiar fizionomii omeneşti; fiare de călcat turnate sau „dintr-o bucată”, unele având tălpi de schimb pentru a putea călca încontinuu; fiare de călcat cu alcool; fiare de călcat foarte mici, care se foloseau pentru gulere, manşete, şi buzunare; fiare de călcat electrice. 