ADUNAREA ZEMSTVEI GUBERNIALE DIN BASARABIA (Бессарабское губернское земское
собрание) –
organul central al instituţiilor de zemstvă din Basarabia, instituit în baza
Regulamentului despre instituţiile de zemstvă guberniale şi judeţene din 1864[1], fiind o parte componentă a reformelor
liberale promovate în Imperiul Rus.
Adunarea zemstvei guberniale din
Basarabia coordona atât activităţile proprii, cât şi activităţile zemstvelor
judeţene. Consilierii zemstvei guberniale erau aleşi de către adunările
zemstvelor judeţene, din rândul consilierilor proprii, pe un termen de trei
ani. Numărul consilierilor aleşi de zemstvele judeţene pentru Adunarea zemstvei
guberniale se stabilea prin metoda împărţirii numărului total de consilieri ai
judeţului la 6 – cifra obţinută constituind numărul consilierilor delegaţi
de zemstva judeţeană. Astfel, în cazul Basarabiei, numărul delegaţilor aleşi de
zemstvele judeţene era de 36 membri. Zemstvele judeţelor Chişinău şi Hotin
alegeau câte 6 consilieri; cele din Soroca, Iaşi (Bălţi), Orhei şi Bender –
5 şi cea din Akkerman – 4. În afară de consilierii aleşi, la sesiunile
zemstvei guberniale participau şi mareşalii ţinutali ai nobilimii, preşedinţii
consiliilor zemstvelor judeţene, şefii serviciilor agriculturii, reprezentanţii
clerului.
Prezida şedinţele Adunării zemstvei guberniale din
Basarabia mareşalul gubernial al nobilimii. Consilierii se întruneau, de regulă,
o dată în an la şedinţele ordinare, care se convocau nu mai târziu de luna decembrie
şi durau cel mult 20 de zile. În cazuri excepţionale, cu acordul ministrului de
interne, se puteau convoca şi şedinţe extraordinare.
Chestiunile
ce urmau a fi discutate de adunările de zemstvă se introduceau în ordinea de zi
fie la propunerea guvernatorului, a preşedintelui sau a membrilor adunării, fie
la iniţiativa consiliului sau chiar la cererile şi reclamaţiile persoanelor
fizice. Atribuţiile Adunării guberniale de zemstva vizau în special următoarele
aspecte: 1. alegerea
secretarului; 2. stabilirea numărului
de funcţionari în cancelaria zemstvei şi în serviciile sale; 3. examinarea plângerilor
persoanelor particulare înaintate funcţionarilor zemstvei şi organelor ce
depind de ea; 4. organizarea construcţiei
de noi drumuri; 5. determinarea
modului de împărţire administrativ-teritoriale a guberniei în judeţe; 6. elaborarea regulamentului privind activitatea zemstvelor ţinutale; 7. darea în judecată
a persoanelor ce nu se supuneau sau nu executau dispoziţiile existente sau cele
elaborate de către zemstva gubernială; 8.
aprobarea bugetelor zemstvelor ţinutale; 9.
stabilirea unor noi taxe pentru necesităţile zemstvei guberniale; 10. fixarea impozitelor
percepute de zemstvele ţinutale în interesele lor etc.
Deciziile adunărilor zemstvei
guberniale erau aduse la cunoştinţă publicului larg, fiind publicate. Ca şi în
cazul adunărilor judeţene, deciziile zemstvei guberniale se luau cu o
majoritate de voturi, în caz de egalitate de voturi – preşedintele era cel
ce influenţa rezultatul votării[2].
Prin Regulamentul din 1864 cu privire la zemstvele
guberniale şi cele judeţene, administrarea treburilor gospodăriei locale trecea
în competenţa noilor instituţii. Zemstvele se instituiau, după cum se poate
constata din prevederile art.1 al Regulamentului, în scopul „gestionării
treburilor referitoare la foloasele şi nevoile locale ale fiecărei gubernii
şi judeţ”. Art.2 al Regulamentului descria explicit în ce constau acele nevoi
şi foloase locale şi enumera activităţile trecute în sarcina zemstvelor, după
cum urmează: 1. administrarea
averii, capitalului şi impozitelor băneşti ale zemstvei; 2. construcţia şi întreţinerea
clădirilor care aparţineau zemstvei şi a altor edificii, a căilor de comunicaţie
aflate în grija zemstvei; 3. luarea
de măsuri în scopul aprovizionării populaţiei cu produse; 4. gestionarea instituţiilor de binefacere ale zemstvei,
întreprinderea acţiunilor privind lichidarea sărăciei, încurajarea construcţiei
bisericilor; 5. organizarea
asigurării averilor de către zemstvă; 6.
acordarea asistenţei pentru dezvoltarea comerţului local şi a industriei,
precum şi pentru îmbunătăţirea amplasării aşezărilor; 7. participarea, prioritar din punct de vedere gospodăresc,
la organizarea învăţământului public, a sănătăţii publice şi a închisorilor; 8. implicarea în activităţile de
preîntâmpinare a epizootiilor, de protejare a semănăturilor de animale şi
insecte dăunătoare; 9. îndeplinirea
sarcinilor delegate de către administraţia civilă şi militară şi participarea
la măsuri legate de prestaţiile de poştă; 10.
repartizarea impozitelor băneşti de stat, destinate guberniilor şi judeţelor; 11. fixarea, colectarea
impozitelor şi distribuirea mijloacelor băneşti locale în scopul rezolvării
problemelor cu caracter local; 12.
prezentarea către guvern, prin intermediul autorităţilor guberniale, a informaţiilor
cu privire la situaţia domeniilor gospodăreşti de pe teren; 13. organizarea alegerilor
pentru statutul de consilier şi pentru diverse funcţii din cadrul instituţiilor
de zemstvă şi fixarea sumelor necesare pentru întreţinerea acestor instituţii; 14. îndeplinirea funcţiilor
atribuite zemstvei prin diverse legi, decrete şi decizii.
Funcţiile atribuite
competenţei zemstvelor au fost categorisite în funcţii obligatorii şi funcţii
neobligatorii. În categoria sarcinilor obligatorii intrau, de regulă, funcţiile care nu aveau
caracter local, nu erau în concordanţă cu interesele populaţiei locale. Acestea
erau îndeplinite în favoarea statului şi vizau, de regulă: 1. întreţinerea staţiunilor cailor de poştă, de care se
foloseau şi reprezentanţii zemstvelor, dar mai ales funcţionarii statului; 2. întreţinerea caselor de arest,
care prevedea construcţia ori închirierea şi întreţinerea localurilor de arest,
întreţinerea deţinuţilor, supravegherea acestora etc.; 3. întreţinerea administraţiei civile locale – pensii
pentru funcţionari şi familiile lor, întreţinerea Comitetului statistic
gubernial, întreţinerea temporară a funcţionarilor delegaţi pentru diverse
activităţi legate de zemstvă; 4.
închirierea caselor de locuit permanente pentru comisarii de poliţie în
districtele judeţene şi anchetatorii judecătoreşti, susţinerea familiilor de ofiţeri
în rezervă rechemaţi la serviciu pe timp de război; 5. alocarea de recompense vistieriilor pentru primirea şi
păstrarea banilor de zemstvă adunaţi din perceperea impozitelor; 6. întreţinerea instituţiilor de
pace pe diverse probleme ale sătenilor (la nivel gubernial şi judeţean); 7. asigurarea activităţii instituţiilor
judecătoriilor de pace – salarii pentru judecătorii de pace din sectoare;
pregătirea şi întreţinerea camerelor; salarii portăreilor, întreţinerea
congreselor judecătorilor de pace, diverse recompense pentru cei invitaţi la
şedinţele judecătoriei – de exemplu, pentru preoţi etc.
Statul participa şi el parţial la acoperirea cheltuielilor
necesare pentru îndeplinirea funcţiilor menţionate, alocând din vistieria sa
anumite subvenţii. Zemstvele erau totuşi instituţiile care duceau pe umerii lor
povara în ce priveşte îndeplinirea pe teren a sarcinilor impuse de către
autorităţile centrale şi pe care trebuiau să le realizeze tocmai acestea din
urmă.
În categoria sarcinilor neobligatorii intrau
probleme de importanţă gospodărească, precum: 1. reparaţia drumurilor; 2. aprovizionarea
populaţiei cu alimente; 3. asistenţa publică; 4. comerţul local şi industria; 5. grija faţă de învăţământul public, sănătatea publică etc.
populaţiei cu alimente; 3. asistenţa publică; 4. comerţul local şi industria; 5. grija faţă de învăţământul public, sănătatea publică etc.
În pofida faptului că sarcinile obligatorii
înghiţeau cea mai mare parte a bugetului şi a eforturilor instituţiilor de zemstvă,
acestea din urmă n-au abandonat preocuparea pentru sectoarele de importanţă vitală
pentru populaţia locală. După introducerea în 1869 a Legii zemstvei, în
Basarabia începe construcţia de spitale în târguri şi sate, se înfiinţează
farmacii, se organizează expoziţii agricole, câmpuri experimentale, se deschid
4 şcoli inferioare de agricultură, dar şi un muzeu de ştiinţe naturale la Chişinău
(1889) etc.[3]
AGIE – organ care asigura ordinea
publică în capitala Ţării Moldova, Iaşi, începând cu anul 1684[4], în
frunte cu marele agă, căruia i se
subordonau membrii breslei Agiei – zapciii,
neferii (poteraşii) şi alţi slujitori. Pe lângă apărarea curţii
domneşti şi a familiei domneşti, marele agă mai exercita funcţii poliţieneşti,
fiscale, administrative etc. După cum se menţionează în Instrucţia din 1811 a Întâiului
Divan, puterea Agiei „să întinde în toate uliţele oraşului afară de mahalale
care sunt ale Hătmăniei”. Agia judeca litigiile dintre târgoveţi, aresta pentru
împlinire de bani şi neorânduieli pe birnici, breslaşi şi cei din rufeturi,
afară de cei care nu făceau parte din „starea cea de gios”. Dacă părţile aflate
în conflict nu erau de acord cu decizia Agiei, aveau dreptul să se adreseze Divanului
şi, în cazul confirmării hotărârii acesteia, ultima încasa şi împlineala
zeciuieli, iar dacă Divanul pronunța o altă decizie, împlineala zeciuielii
revenea vornicului de aprozi. Marelui agă i se supuneau toate breslele:
băcanii, ciubotarii, blănarii, cojocarii, plăcintarii, pitarii, bărbierii,
brăharii, abagerii, bucătarii, cărămidarii, tălpălarii, pielarii, rachierii,
zarzavagiii, făinarii, săhăidăcarii, cherestegii şi săpunarii, inclusiv
breslele negustorilor străini, armenii şi evreii. Ultimii anterior se supuneau
marelui cămăraş, dar dregătoria aceasta a fost desfiinţată de către S.S. Kuşnikov.
În obligaţiunea Agiei intra şi apărarea oraşului de incendii, aprovizionarea
oraşului cu pâine, carne şi lumânări la preţ scăzut, cu care mocăneşti şi
căruţe pentru trebuinţa călătorilor, iluminarea oraşului cu felinare pentru a înlesni
paza oraşului în timpul nopţii şi eliberarea paşapoartelor pentru orăşeni care
se deplasau în interiorul Moldovei, nu însă pentru plecarea peste hotarele
ţării. Funcţionarii Agiei nu aveau dreptul „să calce casăle cele cinstite fără
ştirea ocârmuirii, decât numai a birnicilor şi a celor proşti (mulţi – V.T.)”[5].
[1] Documentul integral a se vedea în: ПСЗРИ. Собр. II , т.
XXXIX, 1864, отд. первое, №40457. – СПб., 1865, с. 1-14.
[2] Ludmila Coadă. Zemstva Basarabiei. Aspecte
istorico-juridice. – Chişinău, 2009, p. 55-56.
[3] Ludmila Coadă. Zemstva Basarabiei. Aspecte
istorico-juridice. – Chişinău, 2009, p. 71-73.
[4] Miron Costin. Opere, ed. P.P. Panaitescu, 1958,
p. 386, 389.
[5] Alexei Agachi. Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub
ocupaţia militară rusă (1806-1812). – Chişinău, 2008, p. 67-68.
