NAŢIUNE (нация) – comunitate umană diferită de
familie şi de comunităţile de tip tradiţional, caracterizată prin unitate
etnică, limbă comună, tradiţie culturală şi istorică, organizată în baza ideii de
autodeterminare. Unii istorici consideră că a existat o naţiune medievală[1],
bazată pe solidarităţi etnice. Alţi istorici consideră că naţiunea apare în
epoca modernă şi este legată de geneza, dezvoltarea şi statornicirea relaţiilor
capitaliste, procesul continuând şi astăzi. Spre deosebire de formele etnice
premergătoare, naţiunea a fost adusă la viaţă istorică de mecanismele economiei
de piaţă. Naţiunea reprezintă, în primul rând, o comunitate etnică, având o
remarcabilă unitate lingvistică şi culturală, a cărei trăinicie şi delimitare
faţă de alte comunităţi naţionale se desăvârşeşte pe măsura formării unei pieţe
naţionale, într-un spaţiu geografic ale cărui frontiere sunt determinate de
împrejurări istorice concrete, care fie au favorizat sau au defavorizat un
popor[2].
În literatura istorică s-au statornicit mai multe puncte de vedere cu
referinţă la naţiune. Dintre cele mai cunoscute şi răspândite sunt cele legate de
şcoala franceză şi cea germană.
În concepţia şcolii franceze – scrie Camil
Mureşanu – Revoluţia franceză a desfiinţat barierele juridice
(privilegiile) care divizau societatea pe verticală, în grupuri închise.
Instaurând egalitatea în faţa legii, ea a fundamentat un sentiment de solidaritate
între cetăţeni, constant, puternic şi calitativ diferit de fidelitatea ce-i
unea înainte pe supuşii unui suveran. Era o solidaritate generată de conştiinţa
drepturilor ce trebuiau apărate şi a datoriilor de îndeplinit faţă de stat, garant
al libertăţilor câştigate de şi pentru toţi cetăţenii. Revoluţia franceză a creat astfel un
nou tip de comunitate, caracterizată printr-o strânsă coeziune conştientă a membrilor
săi. Acest tip de comunitate e numit naţiune.
În concepţia teoretică şi practică
a Revoluţiei franceze, factorul principal al formării naţiunii era voinţa liber
exprimată a unei colectivităţi de a trăi sub aceeaşi legislaţie, care-i asigură
drepturile şi libertăţile proclamate şi statuate pentru sine de ea însăşi. Este
o concepţie constituţional-juridică, pentru care naţiunea era produsul aderării conştiente
a indivizilor la un sistem politic. Originea, trecutul istoric, limba comună
erau elemente de al doilea plan. Eşti component al naţiunii franceze nu pentru
că te tragi din galo-romani şi din franci, nu pentru că ai franceza ca limbă
maternă, ci fiindcă împărtăşeşti cu majoritatea cetăţenilor idealurile de libertate
şi egalitate şi eşti gata să te sacrifici pentru apărarea lor. Revoluţionarul,
patriotul francez trăieşte intens prezentul şi este cu faţa şi cu gândul
îndreptate către viitorul naţiunii. Trecutul nu-1 include în trăirile sale
decât în subsidiar, ba uneori chiar îl repudiază, ca pe un spaţiu al
despotismului”[3].
În vreme ce toate
popoarele din apusul şi centrul Europei, curând şi din răsăritul şi sud-estul
continentului, cunoşteau această stare colectivă de spirit, numită „conştiinţa
naţională”, deveneau „naţiuni” – colectivităţi animate de o solidaritate
şi de un ideal politic comun – unele din ele n-au reuşit să-şi realizeze
statul independent. S-a creat o distincţie între naţiunile care se afirmau în
cadrul statului propriu şi cele care îşi exprimau identitatea doar într-o
cultură proprie.
Cele cărora împrejurările
nu le îngăduiseră a-şi forma un stat, ci trăiau sub dominaţie politică străină
(germanii, italienii, românii etc.), nu aveau argumente suficiente pentru a se
defini – cum făcuseră ideologii revoluţiei franceze – prin voinţa de
a trăi liber sub aceeaşi legislaţie. Spre a-şi defini identitatea şi caracterul
„naţional” comun, aceste naţiuni „culturale” (prin exponenţii lor din rândurile
intelectualilor – filosofi, istorici, scriitori) au citat ca factori de originalitate
şi unitate originea şi trecutul istoric, limba comună, precum şi particularitatea
psihicului colectiv, numită „geniu” sau „spirit” al poporului. Ea era
considerată echivalentul – pentru o colectivitate etno-lingvistică – acelui factor care determină specificul
personalităţii unui individ – calităţile sale inconfundabile, fizice şi
psihice.
S-a dezvoltat astfel o a doua
concepţie despre naţiune, care poate fi numită istorist-organicistă, deoarece socoteşte naţiunea a fi un produs
organic al dezvoltării istorice şi al „sufletului colectiv”. Potrivit acestei
concepţii, individul nu-şi poate alege apartenenţa la naţiune printr-un act
conştient de voinţă, printr-o opţiune liberă. Naţiunea este, dimpotrivă, o
realitate supraindividuală, de sine stătătoare, care î1 integrează pe individ
independent de opţiunea sa, îl supune legilor ei. În prima concepţie, naţiunea
era o categorie raţională de integrare a individului; în cea de-a doua – una emoţională[4]. Această concepţie este cunoscută în istoriografie ca
şcoala germană în definirea naţiunii.
[1] Aurel
Pop. Câteva consideraţii despre naţiunea
medievală. – În: Identitate naţională şi spirit european.
Academicianul Dan Berindei la 80 de ani. – Bucureşti, 2005, p. 55-62.
[2] Sergiu Tămaş. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei
şi cultura civică. – Bucureşti, 1993, p. 180.
[3] Camil Mureşanu. Europa modernă. De la Renaştere la sfârşitul
de mileniu. – Cluj-Napoca, 1997, p. 56.
[4] Camil Mureşanu. Europa modernă. De la Renaştere la sfârşitul
de mileniu, 1997, p. 58.
