NAŢIUNE (нация) | Muzeul din inima mea |

NAŢIUNE (нация)



NAŢIUNE (нация) – comunitate umană diferită de familie şi de comunităţile de tip tradiţional, caracterizată prin unitate etnică, limbă comună, tradiţie culturală şi istorică, organizată în baza ideii de autodeterminare. Unii istorici consideră că a existat o naţiune medievală[1], bazată pe solidarităţi etnice. Alţi istorici consideră că naţiunea apare în epoca modernă şi este legată de geneza, dezvoltarea şi statornicirea relaţiilor capitaliste, procesul continuând şi astăzi. Spre deosebire de formele etnice premergătoare, naţiunea a fost adusă la viaţă istorică de mecanismele economiei de piaţă. Naţiunea reprezintă, în primul rând, o comunitate etnică, având o remarcabilă unitate lingvistică şi culturală, a cărei trăinicie şi delimitare faţă de alte comunităţi naţionale se desăvârşeşte pe măsura formării unei pieţe naţionale, într-un spaţiu geografic ale cărui frontiere sunt determinate de împrejurări istorice concrete, care fie au favorizat sau au defavorizat un popor[2].
În literatura istorică s-au statornicit mai multe puncte de vedere cu referinţă la naţiune. Dintre cele mai cunoscute şi răspândite sunt cele legate de şcoala franceză şi cea germană.
În concepţia şcolii franceze – scrie Camil Mureşanu – Revoluţia franceză a desfiinţat barierele juridice (privilegiile) care divizau societatea pe verticală, în grupuri închise. Instaurând egalitatea în faţa legii, ea a fundamentat un sentiment de solidaritate între cetăţeni, constant, puternic şi calitativ diferit de fidelitatea ce-i unea înainte pe supuşii unui suveran. Era o solidaritate generată de conştiinţa drepturilor ce trebuiau apărate şi a datoriilor de îndeplinit faţă de stat, garant al libertăţilor câştigate de şi pentru toţi cetăţenii. Revoluţia franceză a creat astfel un nou tip de comunitate, caracterizată printr-o strânsă coeziune conştientă a membrilor săi. Acest tip de comunitate e numit naţiune.
În concepţia teoretică şi practică a Revoluţiei franceze, factorul principal al formării naţiunii era voinţa liber exprimată a unei colectivităţi de a trăi sub aceeaşi legislaţie, care-i asigură drepturile şi libertăţile proclamate şi statuate pentru sine de ea însăşi. Este o concepţie constituţional-juridică, pentru care naţiunea era produsul aderării conştiente a indivizilor la un sistem politic. Originea, trecutul istoric, limba comună erau elemente de al doilea plan. Eşti component al naţiunii franceze nu pentru că te tragi din galo-romani şi din franci, nu pentru că ai franceza ca limbă maternă, ci fiindcă împărtăşeşti cu majoritatea cetăţenilor idealurile de libertate şi egalitate şi eşti gata să te sacrifici pentru apărarea lor. Revoluţionarul, patriotul francez trăieşte intens prezentul şi este cu faţa şi cu gândul îndreptate către viitorul naţiunii. Trecutul nu-1 include în trăirile sale decât în subsidiar, ba uneori chiar îl repudiază, ca pe un spaţiu al despotismului”[3].
În vreme ce toate popoarele din apusul şi centrul Europei, curând şi din răsăritul şi sud-estul continentului, cunoşteau această stare colectivă de spirit, numită „conştiinţa naţională”, deveneau „naţiuni” – colectivităţi animate de o solidaritate şi de un ideal politic comun – unele din ele n-au reuşit să-şi realizeze statul independent. S-a creat o distincţie între naţiunile care se afirmau în cadrul statului propriu şi cele care îşi exprimau identitatea doar într-o cultură proprie.
Cele cărora împrejurările nu le îngăduiseră a-şi forma un stat, ci trăiau sub dominaţie politică străină (germanii, italienii, românii etc.), nu aveau argumente suficiente pentru a se defini – cum făcuseră ideologii revoluţiei franceze – prin voinţa de a trăi liber sub aceeaşi legislaţie. Spre a-şi defini identitatea şi caracterul „naţional” comun, aceste naţiuni „culturale” (prin exponenţii lor din rândurile intelectualilor – filosofi, istorici, scriitori) au citat ca factori de originalitate şi unitate originea şi trecutul istoric, limba comună, precum şi particularitatea psihicului colectiv, numită „geniu” sau „spirit” al poporului. Ea era considerată echivalentul – pentru o colectivitate etno-lingvistică – acelui factor care determină specificul personalităţii unui individ – calităţile sale inconfundabile, fizice şi psihice.
S-a dezvoltat astfel o a doua concepţie despre naţiune, care poate fi numită istorist-organicistă, deoarece socoteşte naţiunea a fi un produs organic al dezvoltării istorice şi al „sufletului colectiv”. Potrivit acestei concepţii, individul nu-şi poate alege apartenenţa la naţiune printr-un act conştient de voinţă, printr-o opţiune liberă. Naţiunea este, dimpotrivă, o realitate supraindividuală, de sine stătătoare, care î1 integrează pe individ independent de opţiunea sa, îl supune legilor ei. În prima concepţie, naţiunea era o categorie raţională de integrare a individului; în cea de-a doua – una emoţională[4]. Această concepţie este cunoscută în istoriografie ca şcoala germană în definirea naţiunii.


[1] Aurel Pop. Câteva consideraţii despre naţiunea medievală. – În: Identitate naţională şi spirit european. Academicianul Dan Berindei la 80 de ani. – Bucureşti, 2005, p. 55-62.
[2] Sergiu Tămaş. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică. – Bucureşti, 1993, p. 180.
[3] Camil Mureşanu. Europa modernă. De la Renaştere la sfârşitul de mileniu. – Cluj-Napoca, 1997, p. 56.
[4] Camil Mureşanu. Europa modernă. De la Renaştere la sfârşitul de mileniu, 1997, p. 58.