CONSILIUL (SFATUL) SUPREM AL BASARABIEI (Бессарабский Верховный Совет)

CONSILIUL (SFATUL) SUPREM AL BASARABIEI (Бессарабский Верховный Совет) – organ suprem legislativ, administrativ şi judecătoresc instituit în Basarabia la 28 august 1816 din membrii celor două departamente ale Guvernului Regional[1], reorganizat (în izvor – instituit) la 29 aprilie 1818 şi abilitat să exercite funcţii organizatorice, administrative, economice şi judecătoreşti[2].

După adoptarea Regulamentului organizării administrative a Basarabiei din 29 aprilie 1818[3], întreaga putere administrativă şi judecătorească din regiune revine Consiliului (Sfatului) Suprem. În competenţa lui era examinarea tuturor chestiunilor privitoare la provincie: atât cele de dispoziţie, executive, de stat şi economice, cât şi cele de apel, penale şi de anchetă, procedură civilă şi toate întrebările legate de averea mobilă şi imobilă, hotărnicia pământurilor etc. Deciziile lui, aprobate cu majoritatea de voturi, erau fără drept de apel şi se executau imediat. Persoanele care nu erau de acord cu deciziile Consiliului Suprem puteau reclama decizia Consiliului în Consiliul de Stat, prin intermediul ministrului de Justiţie sau al procurorului general[4].

Toate chestiunile de importanţă majoră, care necesitau noi hotărâri în vederea anulării ori completării celor precedente, erau examinate de Consiliul Suprem în cadrul adunării sale generale în urma propunerii făcute de guvernatorul general sau, în lipsa acestuia, potrivit avizelor guvernatorului civil, după care deciziile luate erau prezentate pentru aprobare Consiliului de Stat de către guvernatorul general prin intermediul procurorului general.

Consiliul Suprem era alcătuit din 11 membri: 5 membri numiţi – rezidentul plenipotenţiar (care deţinea funcţia de preşedinte), guvernatorul, viceguvernatorul, preşedinţii judecătoriilor penale şi civile şi 6 membri aleşi de nobilimea locală pe un termen de 3 ani, confirmaţi de către rezidentul plenipotenţiar al Basarabiei, dar cu includerea obligatorie a mareşalului regional al nobilimii. Deciziile luate în cadrul Consiliului Suprem erau adoptate cu un cvorum de 6 persoane şi erau definitive[5].

Spre exemplu, la şedinţa din 31 mai 1823 a Consiliului Suprem al Basarabiei s-a adus la cunoştinţă numirea şi confirmarea în funcţie de rezident plenipotenţiar al Basarabiei a contelui M.S. Voronţov, a membrilor acestei instituţii. Consiliul era alcătuit din următoarele persoane: rezidentul plenipotenţiar al Basarabiei (care deţinea funcţia de preşedinte), general-locotenentul M.S. Voronţov; guvernatorul civil, funcţionarul de clasa a IV-a Catacazi; viceguvernatorul, funcţionarul de clasa a V-a Krupenski; mareşalul regional al nobilimii, funcţionarul de clasa a VI-a Sturdza; preşedintele Tribunalului Penal, funcţionarul de clasa a V-a Curic; preşedintele Tribunalului Civil, funcţionarul de clasa a VI-a Başotă şi 4 deputaţi: funcţionarii de clasa a XI-a Catargi şi Donici, funcţionarul de clasa a VII-a Pruncul şi funcţionarul de clasa a VI-a Cazimir[6].

La propunerea rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei sau, în cazul absenţei sale, a guvernatorului civil, problemele de importanţă majoră, elaborarea sau modificarea actelor normative erau examinate la şedinţele în plen ale Consiliului Suprem. Deciziile adoptate, însoţite de o notă explicativă a preşedintelui Consiliului, prin intermediul procurorului general, erau expediate spre aprobare Consiliului de Stat. În cazul în care problemele puse în discuţie erau de o importanţă minoră, prezenţa preşedintelui la şedinţele Consiliului Suprem nu era obligatorie. În lipsa preşedintelui, preşedinţia în cadrul Consiliului Suprem era preluată de persoana ce deţinea cea mai înaltă funcţie în ierarhia administrativă a Basarabiei[7].

La 6 iulie 1818, sub preşedinţia guvernatorului civil C.A. Catacazi, îşi continuă activitatea Consiliul Suprem al Basarabiei, concomitent îşi încetează existenţa Comitetul Provizoriu, iar toate împuternicirile şi dosarele acestuia sunt transmise noului organ[8]. Puţin timp după aceasta a fost confirmat institutul ispravnicilor în judeţe, Administraţia Financiară şi Biroul de Hotărnicie[9].

La 14 mai 1821, sub pretextul inexactităţilor în traducerea, alcătuirea şi perfectarea textelor în limba moldovenească, la propunerea rezidentului plenipotenţiar interimar al Basarabiei I.M. Inzov, Consiliul Suprem al Basarabiei urma să încredinţeze conducerea ambelor cancelarii (moldovenească şi rusă) membrului Consiliului din partea Coroanei, consilierului militat Loghinov, care, cică, avea experienţă, cunoştea legislaţia şi, parţial, limba moldovenească[10]. Prin această decizie Administraţia imperială urmărea scopul de ţine sub control activitatea cancelariei moldoveneşti.

Printr-o decizie imperială din 16 octombrie 1823, toate plângerile cu referire la deciziile Consiliului Suprem al Basarabiei, care erau înaintate sau care trebuiau înaintate spre reexaminare Ministerului de Interne, până la instituirea în cadrul Senatului Guvernant a unei instanţe superioare pentru Basarabia, urmau a fi înaintate Comitetului creat la 16 martie 1822 în Sankt Petersburg, în urma plângerii lui Balş. Acest Comitet avea dreptul să ceară de la instanţele locale provinciale toate documentele ce vizau cazul cercetat şi, după examinarea lor şi adoptarea deciziei, le înainta împăratului, prin intermediul Comitetului de Miniştri[11].

La şedinţa Consiliului Suprem al Basarabiei din 14 ianuarie 1825 este adusă la cunoştinţă dispoziţia din 7 ianuarie a rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei M.S. Voronţov prin care au fost confirmaţi în funcţie membrii Consiliului aleşi din partea nobilimii, aceştia fiind: clucerul Nicolae Cerchez, funcţionarul de clasa a VIII-a Iordache
Donici, jitnicerul Semion Glavce, funcţionarul de clasa a IX-a Eremia Ianov şi funcţionarul de clasa a VI-a Apostolache Stamo. În componenţa Consiliului mai intrau: guvernatorul civil-interimar, viceguvernatorul Vighel, mareşalul regional al nobilimii, funcţionarul de clasa a VI-a Başota, preşedintele Tribunalului Penal, funcţionarul de clasa a V-a Curic şi din partea Coroanei – colonelul Arseniev[12].

La această şedinţă este adusă la cunoştinţă şi adresa din 12 ianuarie 1825 a Guvernului Regional al Basarabiei pin care se anunţa că toţi membrii aleşi de nobilime în Consiliul Suprem al Basarabiei, în afară de clucerul Nicolae Cerchez, au depus deja jurământul[13]. Lipsa lui Cerchez a cauzat anumite probleme în desfășurarea şedinţelor. Din acest considerent, la 26 februarie 1825 Consiliul Suprem al Basarabiei discută întrebarea legată de absenţa la şedinţele Consiliului a clucerului Cerchez, ales de nobili şi confirmat de rezidentul plenipotenţiar al Basarabiei. S-a decis ca mareşalul regional al nobilimii să-i trimită o dispoziţie prin care clucerul Cerchez era invitat la şedinţele Consiliului[14]. La 13 martie 1825 Consiliul Suprem al Basarabiei revine din nou la această întrebare. S-a decis ca, până la întoarcerea lui Cerchez, în locul lui să fie ales un alt candidat. După mai multe discuţii acest loc i-a revenit postelnicului al doilea Pavel Maca­rescu[15]. La 14 aprilie 1825, după depunerea jurământului, Pavel Macarescu s-a prezentat la şedinţele Consiliului Suprem al Basarabiei, urmând să suplinească această funcţie până la sosirea lui Cerchez[16].

Componenţa Consiliului Suprem al Basarabiei în anii 1818-1828 poate fi urmărită din cele prezentate infra.

Componenţa Consiliului Suprem al Basarabiei (1818-1828)

Preşedinte – rezidentul plenipotenţiar

Membri: guvernatorul, viceguvernatorul, mareşalul regional al nobilimii, preşedinţii judecătoriilor civile şi penale, 5 deputaţi din partea nobilimii şi 2 membri permanenţi ai guvernului. Ultimii – începând cu luna iunie 1820.

Deputaţi din partea nobilimii:

1818-1822 – Pruncul, Ralli, Fedosiu, Râşcanu, Ruset (în 1820, Râşcanu este înlocuit cu Donici)

1822-1824 – Pruncul, Catargi, Donici, Dinu Russo, Cazimir (în 1824, Cazimir este înlocuit cu Glavce)

1824-1827 – Donici, Glavce, Cerchez, Ianov, Stamo (în 1827, locul decedatului Glavce îl ocupă Lupu Ruset, iar Ianov este înlocuit cu Krupenski)

1827-1828 – Ianov, Stamo, Stamati, Canano, Botezatu

Începând cu 6 aprilie 1828, deputaţii din partea nobilimii sunt concediaţi în legătură cu desfiinţarea Consiliului Suprem.

Membrii permanenţi:

Începând cu anul 1820 – Loghinov şi Cerchez. În 1822, Cerchez este înlocuit cu Başotă. În 1823, Başotă este înlocuit cu Vighel. În 1824, Loghinov este înlocuit cu Arsenev. În 1825, Vighel este înlocuit cu Suşkov. La 9 iulie 1826, Arseniev este înlocuit cu Simonov[17].

Consiliul Suprem al Basarabiei a fost suprimat prin Regulamentul din 29 februarie 1828[18].

CONSILIUL COMERCIAL (Коммерческий совет) – organ consultativ pe lângă Ministerul de Finanţe din Rusia, creat la 23 octombrie 1829 (după ce la 11 iulie 1828 fusese creat, în calitate de organ consultativ, Consiliul manufacturilor[19]) în scopul înviorării activităţii comerţului interior şi exterior[20], a cărui activitate era legată şi de unele probleme ce vizau nemijlocit comerţul în Principatele Române şi în Basarabia.

Potrivit Regulamentului, Consiliul comercial a fost creat la Sankt Petersburg şi dispunea de filiale în Moscova, Riga, Arhanghelsk, Odesa, Taganrog şi „acolo unde ulterior se va considera necesar”[21]. El urma ca, la cererea Ministerului de Finanţe, să-şi expună viziunile sale cu privire la problemele de comerţ, să înainteze propuneri pentru înviorarea comerţului, să întreţină o corespondenţă permanentă cu filialele din alte oraşe pentru a primi informaţiile necesare referitor la comerţ şi să transmită dispoziţiile de rigoare[22]. Întrebările ce se refereau concomitent la comerţ şi industrie erau discutate în cadrul şedinţelor comune ale ambelor Consilii – al manufacturilor şi comercial, iar părerile lor vizavi de problemele în discuţie era aduse la cunoştinţă Ministerului de Finanţe.

La şedinţa Consiliului participau directorul Departamentului manufacturilor şi comerţului interior şi directorul Departamentului comerţului exterior. Unul din directori era numit de împărat preşedinte al Consiliului comercial. În cazul în care împăratul nu numea concret un preşedinte, cel ce deţinea o funcţie mai înaltă deţinea în mod automat şi postul de preşedinte. Membrii Consiliului erau numiţi de ministrul de Finanţe din rândurile negustorilor ruşi de ghilda întâi ce se ocupau cu comerţul exterior şi interior, aleşi de către se ocupau cu negustoreşti, şi din rândurile negustorilor străini care practicau comerţul în Rusia[23]. Consiliul comercial era alcătuit din 24 de persoane – 16 negustori ruşi şi 8 negustori străini. Ministerul de Finanţe putea numi membri ai Consiliului şi persoane din rândurile negustorilor care dispuneau de mari capitaluri comerciale.

Filialele Consiliului comercial erau alcătuite din 6 membri, aleşi după aceleaşi principii ca şi Consiliul, din numărul negustorilor primelor două ghilde şi al negustorilor străini. Numărul membrilor filialelor Consiliului putea fi mărit cu acordul sau în baza hotărârii Administraţiei regionale, dar nu mai mult de două ori. Filialele erau reprezentate de guvernatorii civili sau de şefii administraţiilor speciale, care confirmau componenţa membrilor filialelor Consiliului comercial cu aprobarea finală a ministrului de Finanţe[24].

Izvorul atestă că funcţia de membru al Consiliului comercial şi al filialelor acestuia era una prestigioasă, fiind și salarizată.

N.S. Kineapina consideră că prin crearea Consiliului comercial şi a Consiliului manufacturilor autorităţile centrale tindeau să exercite un control mult mai efectiv şi riguros asupra comerţului şi să dirijeze dezvoltarea industriei şi a comerţului, să dispună de informaţii mult mai veridice atât privind starea industriei, cât şi a anumitor ramuri ale ei, să coordoneze activitatea comerţului interior şi exterior[25]. Analiza componenţei sociale, a funcţiilor, drepturilor şi a importanţei ambelor Consilii demonstrează cu lux de amănunte că ele se deosebeau radical unul de altul. Astfel, Consiliul manufacturilor era alcătuit din 6 nobili, 6 negustori, 2 profesori de chimie şi mecanică şi un tehnolog, care erau numiţi de către guvern[26], iar Consiliul comercial era ales, după cum am menţionat supra, exclusiv din negustori din capitală. Prin urmare, şi puterea de influenţă a dispoziţiilor acestor două instituţii era diferită. Dacă Consiliul manufacturilor se supunea direct Departamentului manufacturilor şi comerţului interior, apoi Consiliul comercial era supus nemijlocit Ministerului de Finanţe şi nu se subordona nici unuia din departamente; el putea analiza şi discuta doar întrebările legate nemijlocit de comerţ. Prin urmare, putem constata că, în pofida intenţiilor iniţiale ca prin intermediul acestor două Consilii să fie protejate interesele burgheziei, în realitate aceste două instituţii n-au fost în stare să se transforme în organe importante la care burghezia comercială ar fi putut apela pentru a-şi proteja interesele economice. Inutilitatea acestor două Consilii a fost confirmată ulterior şi de Ministerul de Finanţe, care a declarat că ele au încetat a mai corespunde „situaţiei şi condiţiilor actuale ce s-au creat în domeniul industriei şi comerţului”[27].

La una din primele şedinţe comune ale filialelor din Moscova ale Consiliului manufacturilor şi ale Consiliului comercial, la dispoziţia ministrului de Finanţe a fost discutat memoriul preşedintelui Divanelor Principatelor Române din 26 aprilie 1830 P.D. Kiselev, referitor la avantajele comerţului Rusiei cu Principatele Române şi Basarabia. Memoriul conţinea informaţii valoroase privind comerţul exterior al Principatelor Române, relaţiile comerciale dintre Principate şi Rusia, date privind numărul total al populaţiei şi activitatea burgheziei comerciale. În memoriu erau analizate cauzele ce frânau extinderea relaţiilor comerciale ale Rusiei cu Moldova şi Ţara Românească şi erau expuse măsurile ce puteau influenţa benefic asupra ameliorării acestor relaţii. În memoriu era analizată şi activitatea celor mai importante ramuri economice din Principate, studiate bogăţiile naturale, caracterizate căile comerciale.

Un compartiment aparte al memoriului era dedicat Basarabiei[28].

Pentru extinderea relaţiilor comerciale ale Rusiei cu Principatele Române şi Basarabia, P.D. Kiselev considera necesară crearea unei comisii alcătuite din fabricanţi şi negustori care urma să cerceteze situaţia în industria acestor ţinuturi. Discutând acest memoriu, membrii Consiliilor s-au pronunţat împotriva trimiterii în Principatele Române a industriaşilor şi negustorilor, din considerentul că acolo se afla deja un funcţionar al Ministerului de Finanţe, care făcuse unele investigaţii asupra problemelor în cauză. În schimb, pentru informarea mai amplă a negustorilor şi industriaşilor ruşi cu situaţia economică din Principatele Române şi din Basarabia, s-a propus ca memoriul lui P.D. Kiselev să fie publicat în una din revistele sau ziarele editate sub egida Ministerului de Finanţe.

Concomitent, consilierul comercial Titov, industriaş şi negustor bine cunoscut, a fost împuternicit din numele ambelor Consilii să-şi expună părerea privitor la problema în cauză. Astfel, putem constata interesul în creştere al aparatului economic rus faţă de capacităţile comerciale ale acestor regiuni periferice. Dacă până nu demult mărfurile industriale ruse nu doar că nu-şi găseau piaţă de desfacere în Principatele Române (mai mult, oraşul Iaşi era considerat, la fel ca şi oraşele Brodî şi Cernăuţi, unul din depozitele principale pentru mărfurile străine de contrabandă, venite în special din Leipzig şi Viena, care satisfăceau nu doar cererea Basarabiei, dar şi a guberniilor Podolia, Herson, asigurând parţial şi piaţa Volâniei şi a Kievului – în defavoarea comerţului şi industriei ruse), apoi după măsurile prohibitive întreprinse de guvernul rus „… exportul mărfurilor industriale din Rusia în regiunea Basarabia
a început să crească din an în an, atingând în 1829 valoarea de 4142695 ruble”[29]. Titov considera că numărul redus al populaţiei din oraşele şi satele Basarabiei era motivul din care 2/3 din aceste mărfuri urmau să fie exportate pe cale de tranzit în Moldova şi în Ţara Românească. Fapt confirmat, susţinea Titov, de evreii (negustori) din Chişinău şi Movilău şi de negustorii din Tiraspol care afirmau că „…cea mai mare parte a mărfurilor pe care ei le cumpără în Moscova pentru Chişinău sunt expediate în Iaşi şi Bucureşti. În afară de aceasta, o parte considerabilă de blănuri din Siberia cumpărată anual de evreii din oraşul Brodî, din Moscova şi de la iarmarocul din Nijegorodsk pentru Austria pătrund în Moldova şi în Valahia pe cale de tranzit: o parte direct din Bucovina, iar alta – de la iarmarocul din Leipzig”[30].

Cât priveşte doleanţele lui P.D. Kiselev de a îndemna negustorii ruşi la extinderea relaţiilor comerciale cu Moldova şi cu Ţara Românească, similar celor pe care negustorii şi fabricanţii din Moscova le-au stabilit în 1828 pe piaţa iarmarocului din Leipzig, consilierul Titov considera că această experienţă nu poate servi drept exemplu pentru stabilirea unor relaţii comerciale permanente cu Principatele Române, din considerentul că în cazul comerţului cu Leipzigul s-a urmărit doar scopul de a dovedi Europei realizările industriei ruse, în timp ce operaţiile comerciale permanente cu ţările străine trebuie să urmărească scopul obţinerii unui venit sigur[31]. Mai mult ca atât, Titov constată că deoarece nici Iaşul, nici Bucureştiul n-au stabilit o cale comercială nici cu Moscova, nici cu Sankt Petersburgul, relaţiile comerciale dintre Principate şi Rusia pot fi benefice doar în cazul în care acestea vor fi concentrate în mâinile negustorilor din oraşele vecine Principatelor: Chişinău, Bender, Movilău, Dubăsari şi Tiraspol[32].

Membrii filialelor Consiliului manufacturilor şi ale Consiliului comercial din Moscova, susţinând totalmente opiniile consilierului
Titov şi considerând că de ele trebuie să se ţină cont în scopul dezvoltării industriei şi comerţului naţional, constată în acelaşi timp că informaţiile ce au stat la baza memoriului lui P.D. Kiselev au fost culese în perioada când Principatele Române se aflau sub ocupaţia armatelor ruseşti (se are în vedere războiul ruso-turc din anii 1828-1829). Astfel, după 3 ani de linişte şi pace, acestea nu mai corespund realităţii, iar poziţiile slabe ale industriei şi comerţului rus în Moldova, Ţara Românească şi în Basarabia au drept cauză nu lipsa spiritului de întreprinzător, cum scrie autorul memoriului, ci „condiţiile naturale nefavorabile care nu asigură recuperarea cheltuielilor pe care le au de suportat industriaşii ruşi practicând un comerţ direct cu Moldova şi Valahia”[33]. Cauza, considerau membrii filialelor ambelor Consilii, era distanţa enormă a localităţilor de frontiera cu Basarabia, cu care nu erau stabilite căi comerciale maritime. Prin urmare, izvorul nu indică (după cum constată N.S. Kineapina) că după publicarea memoriului şi discutarea lui la şedinţa Consiliului manufacturilor în decembrie 1830[34] fabricanţii şi negustorii ruşi s-au dezis de comerţul cu Principatele sub pretextul că centrele industriale ruse sunt departe de Moldova şi Ţara Românească[35]. Izvorul expune doar părerea consilierului, fabricantului şi negustorului Titov, din care rezultă, după cum am indicat mai sus, că negustorii ruşi erau cointeresaţi în comerţul cu Principatele Române şi în lichidarea cauzelor ce frânau extinderea acestor relaţii.

La finele discuţiei membrii filialelor Consiliului manufacturilor şi ale Consiliului comercial din Moscova, referindu-se la cauzele ce frânează extinderea relaţiilor comerciale dintre Rusia şi Principatele Române, dintre guberniile interne ruse şi Basarabia, constată că odată cu instituirea în 1829 a iarmarocului sf. Dumitru din Chişinău[36] şi suprimarea cordonului vamal de la Nistru extinderea relaţiilor comerciale cu Basarabia va crea condiţii mult mai favorabile pentru a asigura Moldova şi Ţara Românească cu mărfuri industriale ruse care vor fi aduse pe cale de tranzit[37].

Expunând integral discuţia pe marginea memoriului lui P.D. Ki­se­lev ce a avut loc în cadrul şedinţei comune a filialelor Consiliilor din Moscova cu privire la problema extinderii relaţiilor comerciale ale Rusiei cu Principatele Române şi Basarabia, putem constata că, deşi dispuneau de împuterniciri directe, aceste Consilii n-au contribuit efectiv la soluţionarea problemei, deoarece mult mai stringente erau problemele de ordin intern (dictate de statutul acestor Consilii), de apărare a intereselor burgheziei comerciale ruse, cu preponderenţă ale negustorilor de ghildă. Acceptând crearea Consiliului comercial în care au intrat reprezentanţii burgheziei comerciale, ţarismul a luat toate măsurile pentru a slăbi influenţa Consiliului asupra determinării direcţiilor strategice în politica comercială, dându-i un caracter consultativ şi lipsindu-l de putere administrativă.

Drept rezultat, Consiliul comercial avea de analizat cererile şi propunerile comitetelor de bursă, alcătuia regulamente privind cererile şi obligaţiunile agenţilor de bursă şi elabora anumite instrucţiuni pentru absolvenţii instituţiilor comerciale de învăţământ, cerceta cazurile de abuz în organizarea comerţului interior şi exterior etc. Întreaga activitate a Consiliului comercial era direcţionată spre apărarea intereselor negustorilor de ghildă şi limitarea (pe cât era posibil) a activităţii comerciale a ţăranilor. Multe din dispoziţiile adoptate de Consiliul comercial şi confirmate de instanţele superioare pe parcursul anilor ’30-’50 ai sec. al XIX-lea pentru guberniile interne ruse vor deveni ulterior obligatorii şi pentru periferiile naţionale, inclusiv pentru Basarabia.

Subordonarea industriei şi comerţului faţă de aceste organe nu s-a schimbat nici după crearea la 29 noiembrie 1837, la iniţiativa lui P.D. Kiselev, a Ministerului Proprietăţilor Statului [38]. Dar, majoritatea deciziilor şi hotărârilor care erau elaborate în Consiliul comercial urmau să fie aprobate de instanţele superioare. Ministrul de Finanţe, ca şi ceilalţi miniştri, era membru al organului administrativ suprem – Consiliul de Miniştri, care confirma toate deciziile şi dispoziţiile administrative. Acestea intrau în vigoare doar după ce erau semnate de împărat.

---

[1] Cu regret, izvorul oficial care ar confirma data instituirii sau deschiderii Consiliului Suprem al Basarabiei la 28 august 1816 n-a fost depistat în fondurile ANRM. Dar, din statele de personal ale membrilor Consiliului Suprem al Basarabiei constatăm că unul dintre primii care a fost angajat la serviciu a fost funcţionarul de birou Iordache Feodosiu. Acesta avea moşie în ţinutul Iaşi şi făcea parte din rândurile moşierilor moldoveni. În perioada 5 februarie 1811-21 octombrie 1813 Iordache Feodosiu activează în Departamentul de externe al Divanului Principatului Moldova, când acolo se aflau armatele ruse, iar din 28 august 1816 este angajat în calitate de expeditor în secţia moldovenească a Consiliului Suprem al Basarabiei. Deci, la 28 august 1816, Consiliului Suprem al Basarabiei deja funcţiona (ANRM, F.3, inv. 1, d. 223, f. 92 verso-93, 93 verso-94, d. 568, p. I, f. 151).

[2] Paul Mihail, Zamfira Mihail. Acte în limba română tipărite în Basarabia. I. 1812-1830. – Bucureşti, 1993, p. 29; Устав образования Бессарабской области 1818 г. – Кишинев, 1818, с. 2.

[3] ПСЗРИ. Собр. I , т. XXXV, 1818, №27357. – СПб., 1830, с. 222-281; Textul Regulamentului, tradus în limba română şi publicat în 1818, este reprodus în lucrarea lui Paul Mihail şi Zamfira Mihail. Acte în limba română tipărite în Basarabia. I. 1812-1830. – Bucureşti, 1993, p. 27-112. (Varianta redusă a Regulamentului a se vedea în lucrarea: Dinu Poştarencu. O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812-1940), p. 96-100).

[4] Устав образования Бессарабской области 1818 г. – Кишинев, 1818, с. 2.

[5] ПСЗРИ. Собр. I , т. XXXV, 1818, №27357. – СПб., 1830, с. 222-281.

[6] ANRM, F. 3, inv. 1, d. 3121, f. 169.

[7] ПСЗРИ. Собр. I , т. XXXV, 1818, №27357. – СПб., 1830, с. 222-281. Dar, această dispoziţie nu totdeauna se respecta. Atunci când mareşalul regional al nobilimii, funcţionarul de clasa a VIII-a Russo (mareşalul nobilimii din ţinutul Orhei), a plecat la Moscova, pentru a participa la încoronarea împăratului Nicolai I, acest post a fost ocupat de funcţionarul de clasa a XII-a Dimitriu, pe când postul urma să fie ocupat de funcţionarul de clasa a IX-a Leonard, mareşalul nobilimii din ţinutul Iaşi, care deţinea o funcţie mai înaltă în ierarhia administrativă (ANRM, F. 3, inv. 1, d. 760, p. I, f. 19, 24-24 verso).

[8] Я.С. Гросул. Автономия Бессарабии в составе России (1812-1828 гг.). – În: Труды по истории Молдавии. – Кишинев, 1982, с. 176.

[9] ANRM, F. 88, inv. 1, d. 41, f. 1-3 verso, 12-12 verso.

[10] Ibidem, F. 3, inv. 1, d. 824, f. 2-2 verso.

[11] ANRM, F. 3, inv. 1, d. 361, f. 7-7 verso.

[12] Ibidem, d. 568, p. I, f. 1-2.

[13] Ibidem, f. 2 verso.

[14] Ibidem, f. 298.

[15] ANRM, F. 3, inv. 1, d. 568, p. I, f. 397, 398-398 verso.

[16] Ibidem, f. 535, 536.

[17] Valentin Tomuleţ. Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia (1812-1828). – Chişinău, 2007, vol. II, p. 320; ANRM, F. 3, inv. 1, d. 761, p. I, f. 1, 29-29 verso; d. 763, p. III, f. 432, 450.

[18] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1197, f. 4.

[19] ПСЗРИ. Собр. II, т. III, 1828, №2146. – СПб., 1830, с. 683-686.

[20] ПСЗРИ. Собр. II, v. IV, 1829, №3250. – СПб.,1830, c. 736.

[21] Ibidem, p. 736-737.

[22] Ibidem, p. 737.

[23] Ibidem.

[24] ПСЗРИ. Собр. II, т. III, 1828, №2146. – СПб., 1830, c. 738.

[25] Н.С. Киняпина. Политика русского самодержавия в области промышлен-ности (20-50-е годы XIX в.). – М., 1968, c. 238-239.

[26] ПСЗРИ. Соб. II, т. III, 1828, №2146. – СПб., 1840, с. 683-684.

[27] Г.М. Горфейн. Из истории образования Министерства торговли и про-мышленности. – În: Очерки по истории экономики и классовых отношений в России конца XIX – начала XX в. – Москва-Ленинград, 1964, с.163.

[28] О мануфактурной и торговой промышленности в Молдавии, Валахии и Бессарабской области. – În: ЖМТ. – СПб., 1832, №1, с. 103.

[29] О мануфактурной и торговой промышленности в Молдавии, Валахии и Бессарабской области. – În: ЖМТ. – СПб., 1832, №1, c. 113.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem, p. 114.

[32] О мануфактурной и торговой промышленности в Молдавии, Валахии и Бессарабской области. – În: ЖМТ. – СПб., 1832, №1, c. 115.

[33] Ibidem, p. 117.

[34] Aici N.S. Kineapina greşeşte: memoriul lui P.D. Kiselev a fost publicat în decembrie 1831, iar discursul lui s-a desfăşurat la şedinţa comună a filialelor ambelor Consilii – al manufacturilor şi al comerţului din Moscova (О мануфактурной и торговой промышленности в Молдавии, Валахии и Бессарабской области. – În: ЖМТ. – СПб., 1832, №I, с. 116-118).

[35] N.S. Kineapina. Op. cit. p. 239-240.

[36] ПСЗРИ. Собр. II, т. IV, 1829, №2712. – СПб., 1830, с. 140-141.

[37] О мануфактурной и торговой промышленности в Молдавии, Валахии и Бессарабской области. – În: ЖМТ. – СПб., 1832, №I, с. 118.

[38] Н.П. Ерошкин. Крепостническое самодержавие и его политические инсти-туты (Первая половина XIX века). – М., 1981, c. 183.