HAIDUC (гайдук) – răzvrătit împotriva
autorităţilor, hoţ, care se ascundea în păduri, singur sau în cete, jefuind
negustorii, conacele boiereşti şi mănăstirile. În creaţia populară orală
haiducii erau prezentaţi ca nişte voinici care îi jefuiau pe bogaţi şi îi
ajutau pe cei săraci. Mişcarea haiducească sau, cum de cele mai dese ori este
calificată în izvoarele de epocă – actele tâlhăreşti, este forma cea mai
categorică şi deschisă de exprimare a nemulţumirilor şi a protestului social
din primele decenii ale sec. al XIX-lea din Basarabia. Nu vom intra în
discuţie axată pe o problemă atât de controversată ca aceasta, cu atât mai mult
că despre această formă a protestului social al populaţiei din Basarabia în
istoriografia sovietică moldovenească s-a scris destul de mult[1].
Vom face doar câteva constatări referitor la această formă de protest
înregistrată în Basarabia în anii 1812-1828.
Despre amploarea acestei forme de
protest în Basarabia putem decide şi în baza îngrijorărilor pe care ea le-a
trezit autorităţilor ţinutale şi regionale. La 8 iunie 1815, guvernatorul civil al Basarabiei înştiinţează
Serdăria de Orhei că a trimis un detaşament, în frunte cu căpitanul Puha,
„...pentru a-i prinde pe tâlhari (haiduci – V.T.) care operau în împrejurimile Orheiului”[2].
Deşi autorităţile locale şi
regionale întreprind toate măsurile pentru a pune
capăt acestor atacuri, ele au continuat şi în anii următori. La 29 iulie 1818 administraţia locală îl
informează pe guvernatorul civil al Basarabiei că, în luna iunie, în ţinuturile
Orhei şi Iaşi „...tâlharii (haiducii – V.T.) au săvârşit numeroase
crime”[3].
Treptat, în
mişcarea haiducească intervin anumite schimbări privind atât componenţa socială
şi etnică, numărul şi forma de manifestare, cât şi arealul geografic. Datele,
deşi fragmentare, depistate din fondul 2 „Cancelaria guvernatorului Basarabiei”
al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova referitor la mişcarea haiducească în
primii ani după anexarea Basarabiei la Imperiul Rus sunt sistematizate în Tabelul
8.
Tabelul 8
Atacurile deschise
ale tâlharilor (haiducilor)
din Basarabia în
anii 1819-1828*
Anii**
|
Ţinuturile
|
În total
|
Raportul,
în %
|
|||||
Hotin
|
Iaşi
|
Orhei
|
Bender
|
Ismail
|
Akkerman
|
|||
1815
|
1
|
1
|
2,4
|
|||||
1818
|
1
|
1
|
2
|
4,9
|
||||
1819
|
-
|
-
|
-
|
-
|
-
|
1
|
1
|
2,4
|
1820
|
1
|
4
|
3
|
-
|
5
|
-
|
13
|
31,7
|
1823
|
-
|
-
|
10
|
3
|
6
|
5
|
24
|
58,5
|
În total
|
1
|
5
|
15
|
3
|
11
|
6
|
41
|
100,0
|
În %
|
2,4
|
12,2
|
36,6
|
7,3
|
26,8
|
14,6
|
100,0
|
-
|
* ANRM F. 2, inv.1,
d. 2, 9, 10, 35, 78, 79, 80, 82, 83, 96, 107, 109, 110, 113-115, 117, 118,
125, 128, 133, 144, 189, 192, 216, 233, 237, 256-259, 262-264, 267-270, 272,
284, 332, 382, 387, 390, 399, 402, 463-467, 515, 520, 528, 529, 538, 540, 553,
561, 563, 569, 583, 584, 586, 596, 611, 612, 626, 666, 669, 670, 675-677, 684,
685, 690, 691, 692, 726, 728, 732, 775, 781, 794, 795, 836-839, 842, 850, 860,
862, 863, 868, 869, 900, 903, 906, 909, 919, 928, 929, 939, 943, 955, 1044,
1122, 1162, 1235, 1300, 1335, 1496, 1498, 1500 passim.
** Datele
pentru ceilalţi ani lipsesc.
Datele incluse în Tabelul 8 demonstrează că, spre deosebire de perioada
precedentă, numărul mişcărilor haiduceşti sau al atacurilor tâlhăreşti atestate
doar în baza acestor documente a crescut până la 38. Cele mai variate forme
ale acestui tip de protest social au fost înregistrate în anii 1820 şi
1823: în ţinutul Orhei 15 (34,2%), Ismail – 11 (28,9%), Akkerman – 6
(15,8%). În celelalte 3 ţinuturi – Iaşi, Hotin şi Bender – numărul
protestelor de acest fel era destul de mic.
Documente de arhivă ne dau
posibilitatea să facem certa deosebire dintre mişcarea haiducească şi actele de
tâlhărie. Spre exemplu, administraţia locală îl informează la 8 mai 1820 pe guvernatorul civil
al Basarabiei că în satul Babele, ţinutul Ismail, în noaptea de 2 spre 3 mai
8 tâlhari au prădat crâşma arendată de Ianchel Piper şi au furat 514 lei.
Ulterior, 4 dintre aceşti 8 tâlhari – Egor Gavrilov, grecul Constantin
Ivanov, Iacob Kovalenko şi Procopii Parşikov, au fost prinşi de către paza
sanitară[4]. Un
alt caz este jefuirea cârciumii numite Bacşa, ce a avut loc în noaptea de 7
spre 8 iulie 1820, iar ceva mai târziu şi a cârciumii numite Talpa, din
ţinutul Iaşi[5]. Similar este şi cazul care
a avut loc în februarie 1823, în ţinutul Akkerman, când
„...câteva persoane necunoscute (undeva 4 persoane) au pătruns seara în odaia
lui Nicolae Burlacu..., de unde au furat 130 de lei şi diferite bunuri”[6]. Sau cazul când în decembrie 1823 „...în
ţinutul Akkerman, în miez de noapte, 12 persoane necunoscute au jefuit odaia
lui I.Ciumac din cătunul Dracul, deposedându-l de bani şi diferite bunuri”[7]. Şi mai paradoxal este cazul comunicat la 29 august
1823 de Administraţia ţinutală guvernatorului civil al Basarabiei: din
moşia Cuceri, ţinutul Orhei, în apropiere de oraşul Chişinău, „...3 persoane
necunoscute l-au atacat pe fostul egumen al mănăstirii Căpriana, l-au bătut cu
cruzime şi l-au jefuit”[8]. Este
greu a califica aceste acte ca mişcare haiducească.
Documentele atestă că, cel mai
des, aceste acte de tâlhărie erau săvârşite nu de moldoveni, ci de alogeni. La 21 martie 1823, administraţia ţinutului Orhei
raportează guvernatorului civil al Basarabiei că „...pe data de 16, luna
curentă (martie – V.T.), în cârciuma
aflată pe moşia Grozeşti au apărut 12 răufăcători. Aceştia erau sârbi sau bulgari,
deoarece purtau haine deosebite şi vorbeau limba sârbă, fiind înarmaţi cu 2
pistoale, 3 săbii, 4 pumnale şi alte arme”[9].
Mişcarea haiducească cuprindea
teritorii mari şi atrăgea atenţia administraţiei locale sau a celei regionale
prin componenţa socială şi etnică, numărul şi formele de manifestare. Şeful
Oficiului poştal regional din Basarabia, colonelul Alekseev, îi comunică la 15 iulie 1820 guvernatorului civil al Basarabiei
că „...pe drumul de poştă ce duce din Sculeni spre Chişinău şi Bălţi au apărut
cete de tâlhari, care jefuiesc trecătorii nu numai noaptea, dar şi ziua”[10]. La 26 august 1820 administraţia locală îl
informează pe guvernatorul civil al Basarabiei că în ţinutul Orhei acţionează
mai multe grupuri de tâlhari (probabil, haiduci – V.T.), ce comit
jafuri pe 4 drumuri mari care duc spre Sculeni, Orhei, Bender şi Botna. Din
numărul tâlharilor care acţionau în ţinutul Orhei, în luna august, au fost
prinse 32 de persoane, inclusiv o femeie. În lista anexată la raportul
ispravnicului ţinutului Orhei figurează: Vlae Bâcu (numit şi Vasile), Ştefan şi
Ion Ursu etc.[11]
De cele mai dese ori, victime
ale atacurilor tâlhăreşti deveneau negustorii, care se ocupau cu cămătăria
şi comerţul şi care aveau deci bani. Spre exemplu, la 29 august 1823 Administraţia ţinutală raportează guvernatorului civil al Basarabiei că în
ţinutul Orhei, în apropiere de târgul Călăraşi, „...câteva persoane necunoscute
l-au atacat pe evreul Celman Goldenbruc, care se deplasa pe drumul de poştă,
i-au furat 18092 monede de aur turceşti, alte lucruri şi au dispărut”[12].
Sunt cunoscute cazuri când
proprietarii de pământ erau atacaţi de cete de haiduci din Principatul Moldova.
La 23 noiembrie 1823, Administraţia
ţinutală raportează
guvernatorului civil al Basarabiei că în ţinutul Ismail, în noaptea de 10 spre
11 noiembrie, „... câţiva răufăcători necunoscuţi, circa 18 persoane, au
trecut din Moldova de peste Prut în Basarabia, au jefuit casa proprietarului
Constantin Semionovici din satul Vadul lui Isac şi au fugit peste Prut”[13].
HAN (постоялый двор) – local cu ospătărie, în oraş sau la marginea
drumurilor de ţară, unde se adăposteau, peste noapte, drumeţii cu caii şi căruţele lor. În 1818, pentru adăpost, în
timpul iarmarocului din Chişinău, negustorii plăteau de la 200 până la 300
ruble asignate[14].
[1] G.Botezatu. Haiducii moldoveni din prima jumătate a
secolului al XIX-lea. – În: Anale Ştiinţifice ale Institutului de
Limbă şi Literatură al AŞ RSSM. – Chişinău, 1961, p. 246-261;
D.Dragnev. Atamanul codrilor (135 de ani
de la începutul activităţii detaşamentului haiducesc al lui Teodor Tăbultoc). –
În: Calendar de masă 1967. – Chişinău, 1966, p.104-105; Idem. Гайдуки – народные мстители. –
Кишинев, 1962; Я.С. Гросул.
Крестьяне Бессарабии (1812-1861 гг.). – Кишинев, 1956, c. 273-282.
[2] ANRM, f. 2, inv. 1, d. 387, f. 257.
[3] Ibidem,
d. 553, f. 8.
[4] ANRM, F. 2, inv. 1,
d. 675, f. 130-130 verso.
[5] Ibidem, f. 237, 248.
[6] Ibidem, d. 838,
f. 77 verso-78.
[7] Ibidem, d. 839, f. 216.
[8] Ibidem, d. 837,
f. 132 verso.
[9] Ibidem, d. 838,
f. 153.
[10] Ibidem, d. 675, f. 226-226 verso.
[11] ANRM, F. 2,
inv. 1, d. 675, f. 310-311
verso.
[12] Ibidem, d. 837, f. 132 verso.
[13] Ibidem, d. 839, f. 187.
[14] Ibidem, F. 5,
inv. 2, d. 743, f. 100.
