RĂZEŞI-MAZILI (резеши-мазылы) – ţărani
odnodvorţi, care deţineau în proprietate loturi de pământ pe moşiile
răzăşeşti cu dreptul de proprietate ereditară[1].
RĂZEŞI-ODNODVORŢI (резеши-однодворцы) – a se
vedea: Răzeşi-mazili şi Ruptaşi-răzeşi.
[1] ANRM, F. 24,
inv. 1, d. 52, f. 1-2; Положение
крестьян и крестьянское движение в Бессарабии. (1812-1861 годы). Сборник
документов / Составители И.А. Анцупов, К.П. Крыжановская. Том. III,
Часть I. – Кишинев, 1962, c. 575.
RĂZEŞ (резешь) – categorie socială confirmată
documentar în Moldova având aceeaşi accepţiune cu moşnean, adică mic
proprietar de pământ stăpânit în devălmăşie[1].
Potrivit unui document vechi moldovenesc, „stăpânire răzeşească este aceea unde
o bucată de loc înconjurată cu hotară o stăpânesc multe obrază împreună,
stăpânitorii cu toţii, însă fără să fie partea nemărui despărţită cu hotară”. După
teoriile lui Radu Rosetti, Seb. Radovici şi C.Gurescu, răzeşii sunt, probabil,
descendenţii unor cneji sau judeci de obşti, sau întemeietori de obşti,
recunoscuţi ca atare de Domnie, în schimbul unor anumite obligaţii, militare
sau de alt ordin[2].
Izvoarele ruse îi considerau pe răzeşi ţărani
care aveau în proprietate loturi mici de pământ, similar odnodvorţilor din
Rusia. Ei plăteau în favoarea vistieriei impozit, potrivit stării sociale la
care aparţineau[3]. În decizia Consiliului Suprem al Basarabiei din 29 aprilie 1819,
cu privire la modalitatea de stabilire a hotarelor pământurilor răzeşeşti din
Basarabia, se menţiona că răzeşii sunt „…acei care împreună deţin de-a valma
loturi mici în limitele unei ocini” [4].
Într-un document cu referire la
instituirea unei Comisii Speciale pentru alcătuirea principiilor generale de delimitare
a pământurilor din Basarabia, datat cu 7 octombrie 1849, se menţiona că în
categoria răzeşilor sunt incluse persoane din diferite categorii sociale, care
posedă în comun vile sau moşii. Răzeşii au apărut în urma trecerii moşiei de la
un proprietar la mai mulţi moştenitori, iar cu mărirea numărului moştenitorilor
s-a micşorat, respectiv, şi partea de pământ până la atât, încât, potrivit unor
acte de proprietate, unora din moştenitori
le-a revenit loturi în mărime de până la 1 paramak (mai puţin de 1 verşok)[5].
Din documentele puse la dispoziţie
instituţiilor imperiale de administraţia locală din Basarabia se poate constata
că „…drepturile răzeşilor asupra pământului se bazează pe actele de proprietate
ale spiţei neamului”[6].
Alte izvoare datate cu anul 1874
confirmă că răzeşii
sunt
urmaşii foştilor mari proprietari de pământ. Cu toate că, în unele cazuri (spre
exemplu, în cazul achitării impozitului pentru pământ şi altor taxe, pentru posedarea
curţii şi pentru venitul de pe seama arendei etc.), dispunând de moşie în baza
dreptului obştesc, fiecare răzeş are totuşi dreptul de a poseda în proprietate
privată un anumit lot (anumite desetine, stânjeni şi chiar verşkov). Din aceste
considerente, în acele comunităţi răzeşeşti, care au cumpărat pământ cu mulţi
ani în urmă, fiecare cumpărător deţine în proprietate deplină acea parte din
pământ, a cărei valoare echivalează cu suma achitată[7]. Prin urmare, denumirea de „răzeşie”
nu semnifică o castă aparte, deoarece din componenţa acesteia făceau parte
ţărani, nobili, preoţi. Răzeşia este o formă veche de posedare a pământului,
care presupunea că fiecare răzeş era proprietar ereditar al lotului său de pământ,
iar fiecare proprietate (ocină) răzeşească se află în proprietatea comună a neamurilor
care locuiau pe aceasta[8].
În caz de vindere a lotului răzeşesc, dreptul de preemţiune asupra lotului îl
aveau membrii obştii[9].
Considerent din care răzeşii, ca şi mazilii, au păstrat viu sentimentul
demnităţii umane şi naţionale[10].
După aplicarea în Basarabia a reformei agrare din anii ’60-’70 ai sec. al
XIX-lea, răzeşii din Basarabia apar în izvoarele de epocă atât sub termenul de răzeş,
cât şi cel de ţăran.
[1] Despre răzeşii din
Principatul Moldova şi Basarabia a se vedea mai detaliat: Ф.Маршалковский, М.Мунтян. Резеши Молдавии (конец XVIII – середина XIX в.).
– Кишинев, 1983.
– Кишинев, 1983.
[2] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 403.
[3] AISR, F. 560, inv. 6, d. 575, f. 7.
[4] ANRM, F. 3, inv. 1, d. 47, p. I, f. 183.
[6] Ibidem, p. 98.
[7] AISR, F. 1284, inv. 92, 1874, d. 11, f. 23
verso-24.
[8] М.Савенко. Практика Правительствующего Сената по
бессарабскому вопросу. – Кишинев, 1914, с. 94.
[9] Ibidem, p. 98.
[10] I.Pelivan. La Bessarabie sour le regime russe
(1812-1918). – Paris, 1919, p. 98.
