REGULAMENTUL DIN 14 IULIE 1868 (Положение о позе-мельном устройстве поселян (царан)
Бессарабской области, водворенных на землях частных владельцев, монастырских и
других духовного ведомства экономий) – lege prin care în Basarabia a fost
aplicată reforma agrară. Regulamentul privind relaţiile agrare ale ţăranilor din regiunea
Basarabia stabiliţi pe pământurile proprietarilor funciari, mănăstirilor şi
ale altor instituţii ecleziastice (denumirea completă a documentului) a fost
promulgat de împăratul rus Alexandru al II-lea la 14 iulie 1868. El avea
la bază principiile generale ale Regulamentului din 19 februarie
1861, dar reflecta un şir de particularităţi locale. Regulamentul din 14 iulie
1868 nu s-a referit la problemele desfiinţării şerbiei, din simplul considerent
că ţăranii din Basarabia erau liberi sub aspect juridic. Regulamentul a abordat
mai mult problema privind împroprietărirea ţăranilor cu pământ şi stabilirea
impozitelor. Întrebarea privind modalitatea răscumpărării loturilor ţărăneşti a
fost puţin reflectată în Regulament, din considerentul că răscumpărarea lor se
efectua în concordanţă cu prevederile Regulamentului din 19 februarie
1861. În Regulamentul din 14 iulie 1868 au fost evidenţiate doar acele
particularităţi care erau specifice pentru Basarabia[1].
Regulamentul din
14 iulie 1868 era alcătuit din introducere, patru capitole structurate în
118 articole. Introducere se specifica conţinutul legii agrare şi tematica
celor 118 articole.
Capitolul I „Despre împroprietărirea şi folosirea de către ţărani a terenurilor
arabile şi a altor bunuri funciare” scoate în evidenţă categoriile de ţărani
care aveau dreptul de a primi un lot de împroprietărire, cu specificarea
suprafeţei acestuia, în dependenţă de judeţ, organele administrative care se
ocupau cu repartizarea terenurilor, modalitatea de folosire a loturilor
acordate ţăranilor.
Capitolul II „Despre prestaţiile ţăranilor în folosul moşierului” specifica că
„pentru terenul agricol primit, ţăranii urmau să presteze în folosul moşierului
darea în bani şi boierescul”, prima variind, în dependenţă de judeţ, de la 1 rub.
20 kop. până la 2 rub. 50 kop. pentru o desetină de pământ pe an, în timp
ce boierescul constituia 12 zile (echivalente cu 40 zile) normative pe an. În
Regulament se indicau termenele achitării în bani, modalităţile de prestare a boierescului
şi de trecere de la boieresc la darea în bani.
Capitolul III „Despre elaborarea, verificarea, aprobarea şi punerea în
aplicare a actelor de împroprietărire” evidenţia un şir de nuanţe cu referire
la documentul de bază, în conformitate cu care urma să se distribuie pământ ţăranilor
– actul de împroprietărire – făcându-se
o descriere detaliată a acestuia.
Capitolul IV „Despre răscumpărarea pământului de către ţărani” stipula că „loturile
acordate ţăranilor puteau fi procurate de aceştia atât cu concursul
guvernului, cât şi fără, ţăranii trecând, în urma acestei proceduri, în
categoria ţăranilor-proprietari”[2].
Dreptul de proprietare
îl aveau ţăranii căsătoriţi, burlacii şi mic-burghezii, care la momentul
publicării Regulamentului deţineau terenuri arabile. De acest drept au
beneficiat şi ţăranii care au fost incluşi de recensământul fiscal din 1857 pe
un anumit loc de trai, iar către 1868 şi-au schimbat reşedinţa. Suprafaţa
lotului de împroprietărire a variat între 8 şi 13,5 desetine, sau, în medie,
ţăranii au primit câte 7,39 desetine. Mărimea lotului depindea de aşezarea geografică
şi fertilitatea solului. Pentru judeţele Hotin, Soroca, Chişinău şi Bender au
fost stabilite două categorii de loturi, iar pentru judeţele Iaşi, Orhei şi
Akkerman – o singură categorie. Cele mai mari loturi de pământ au primit
ţăranii din judeţul Bender – 10,5-11,5 desetine şi din judeţul Akkerman –
13,5 desetine, iar cele mai mici loturi (8-8,5 desetine) – ţăranii din
judeţul Hotin[3].
Ţăranii erau împroprietăriţi doar în urma unei înţelegeri mutuale cu proprietarul;
în caz contrar, rămâneau cu terenurile de care s-au folosit până la adoptarea Regulamentului.
Ca şi în guberniile interne ruse, ţăranii din Basarabia puteau primi un lot
suplimentar, depunând cereri administraţiei locale şi judecătorului de pace,
care erau satisfăcute în decurs de 5 ani de la data elaborării actelor de împroprietărire[4].
Lotul care urma să-l primească ţăranul includea doar terenul arabil, care se
afla la o distanţă de sat ce nu depăşea 10 verste. Regulamentul specifica
terenurile agricole care intrau în componenţa gospodăriilor ţărăneşti:
terenurile arabile, terenurile pe care erau ridicate construcţii, grădinile,
livezile, cânepiştile, prisăcile, vadurile de adăpare şi ţarcurile pentru vite,
spaţiile dintre casele ţăranilor, excepţie făcând stradelele destinate
circulaţiei. Nu erau incluse în gospodăria ţăranului acele terenuri agricole şi
construcţii care aparţineau moşierului şi persoanelor care îi deserveau moşia.
În proprietatea ţăranilor intrau iazurile şi fânaţurile de care ei s-au folosit
până la adoptarea Regulamentului[5].
Terenurile obşteşti aflate în posesia ţăranilor rămâneau în continuare în
proprietate permanentă a obştii săteşti, în afară de loturile personale, care
puteau fi transmise prin moştenire urmaşilor sau cedate altor membri ai obştii[6].
În cazul în care ţăranii renunţau la lotul de împroprietărire dreptul de preempţiune
trecea la membrii obştii satului.
Regulamentul
stipula şi îndatoririle ţăranilor faţă de proprietar. Pentru lotul de împroprietărire
ţăranii urmau să achite moşierului preţul pământului, în muncă (până la
reconvertirea la plata dării în bani) sau în bani, suma variind, în dependenţă de
judeţ: Hotin – 2 rub. 10 kop. – 2 rub. 50 kop.; Bălţi –
1 rub. 80 kop.; Soroca – 1 rub. 80 kop. – 2 rub. 10 kop.;
Orhei – 2 rub.; Chişinău – 2 rub. – 2 rub. 50 kop.; Bender –
1 rub. 40 kop. – 1 rub. 60 kop. şi Akkerman – 1 rub. 20 kop.
pentru o desetină de pământ pe an[7].
Termenul de răscumpărare a lotului era de 20 de ani de la data aprobării Regulamentului,
iar termenele achitării dării în bani – 1 aprilie şi 1 octombrie,
cu dreptul ca proprietarul să perceapă această dare cu jumătate de an înainte[8].
Aplicarea în
practică a Regulamentului din 14 iulie 1868 nu a fost una din cele uşoare.
La 5 martie 1870 Comitetul Principal Ţărănesc a adoptat o decizie
suplimentară privind explicarea şi completarea
Regulamentului din 14 iulie 1868, care urma să soluţioneze un şir de probleme apărute pe parcursul aplicării Regulamentului[9].
Regulamentului din 14 iulie 1868, care urma să soluţioneze un şir de probleme apărute pe parcursul aplicării Regulamentului[9].
[1] Я.С. Гросул,
И.Г. Будак. Крестьянская реформа
60-70 годов XIX века в Бессарабии. – Кишинев, 1956, с. 60.
[2] Documentul integral a se
vedea: ANRM, F. 122, inv. 1, d. 424, f. 111-117. Regulamentul
este publicat integral în: Я.С. Гросул,
И.Г. Будак. Крестьянская реформа
60-70 годов XIX века в Бессарабии. – Кишинев, 1956, с. 198-222.
[3] ANRM, F. 122,
inv. 1, d. 424, f. 113.
[4] Ibidem, f. 112-113.
[5] Ibidem, f. 113-114.
[6] Ibidem, f. 114.
[7] ANRM, F. 122,
inv. 1, d. 424, f. 114-115.
[8] Ibidem.
