RUPTILE
(RUPTOARE) (руптиле) – termen generic, care la început a însemnat tocmeală,
învoială, iar cu timpul a căpătat o funcţie specială în nomenclatura fiscală:
dare unică, forfetară, stabilită prin bună înţelegere cu vistieria. În secolele
al XVIII-lea şi al XIX-lea instituţia se structurează treptat, precizându-şi
următoarele caractere: 1. dare cu caracter personal; 2.
stabilită pe cap de locuitor sau pe grup (bresle, companii, sate); 3.
înlocuind celelalte dări; 4. plătită în 4 rate trimestriale
(sferturi, ciferturi) sau semestrial. Sub această formă ruptoarea era utilizată de vistierie atât în scopuri fiscale, cât
şi ca stimulent în dezvoltarea economică şi demografică a ţării. Modul de fixare
a cuantumului, „după starea şi puterea fiecăruia”, confirmă caracterul de dare
personală, corespunzătoare impozitului modern pe venitul global. Domnul a folosit
acest sistem fie pentru a-i readuce pe ţăranii fugari în satele de baştină, fie
pentru a-i atrage pe coloniştii străini prin înfiinţarea de slobozii sau prin
încurajarea neguţătorilor pământeni, fie pentru a-i determina pe comercianţii
străini să se aşeze în ţară[1].
Potrivit unor izvoare de arhivă,
în Basarabia, în primii ani după anexarea ei la Imperiul Rus, cu denumirea de ruptile erau catalogaţi „străinii, care
erau chemaţi pentru a se statornici cu traiul pe aceste pământuri şi care erau
impuşi unei dări, al cărei cuantum depindea de starea şi posibilitatea
fiecăruia”[2].
