SOLĂRIT (sărărit –
pentru Ţara Românească) – dare plătită de locuitorii din judeţele
Râmnicu Sărat, Buzău şi Saac, în folosul Domniei, pentru dreptul de a se
aproviziona gratuit cu sare, pentru nevoile proprii, din malurile de sare
existente la suprafaţă (subsolul fiind proprietatea Domniei). Locuitorii aveau
dreptul să ia sarea numai „cu traista şi numai pentru trebuinţa caselor lor”[1]. Dumitru
Vitcu consideră că solăritul este o „contribuţie” în schimbul căreia moldovenii
îşi puteau procura direct sarea necesară pentru consumul casnic. Autorul se
referea la localităţile situate în zona muntoasă a fostelor ţinuturi Neamţ şi
Suceava, unde sunt dovezi mai târzii de existenţă a „malurilor de sare” şi a salinelor,
precum şi la cele din sudul Basarabiei, care au fost valorificate de timpuriu,
atât „sărăturile” de suprafaţă, cât şi sarea marină[2].
