Osândiţi cu această insuportabilă povară, s-au chinuit mult oamenii ăştia, au rătăcit lumea în lung şi-n lat, l-au binecuvântat chiar pe Moise, când i-a ajutat să treacă Marea Roşie. Şi aşa aveau ei să umble şi până azi, dacă Ptolomeu, primul rege elenic al Egiptului după ce teritoriul din Valea Nilului a fost cucerit de către Alexandru cel Mare, nu le-a găsit leacul, instituind primul muzeu în Alexandria, capitala de atunci a regatului său. Se spune chiar că profesia de muzeograf ar fi fost a doua oficial recunoscută de stat, după cea de ... mmm ..., în fine nu contează (oricum azi nu mai este oficial recunoscută în majoritatea statelor lumii), întrecându-i chiar până şi pe negustori, care erau prea zgârciţi ca să-şi cumpere patentă.
De cum şi-au găsit muzeografii locul şi rostul în viaţă au început să-şi realizeze impresiile căpătate pe parcursul îndelungatului pelerinaj în jurul lumii. Şi credeţi-mă, la câte au văzut, le-ar fi ajuns pe milenii înainte. Însă viaţa de om e scurtă, şi cum exista pericolul de a pierde aceste experienţe preţioase, s-a decis elaborarea unui codice a muzeografului, în care să fie fixate cele mai importante repere muzeologice. Codicele e strict păstrat în cadrul castei muzeografilor, şi ca să nu tenteze pe nimeni secretul păstrat cu stricteţe, s-a răspândit prin toată lumea ideea că acolo se scrie doar despre cum trebuie corect şters praful de pe exponate. Accesul în castă şi la cunoştinţele păstrate în Codice necesită de la oricare nou-angajat la muzeu trecerea mai multor încercări şi provocări, pe care mai vechii casei le perfecţionează în continuu. Nu toţi reuşesc să le treacă cu succes, dificultatea şi complexitatea acestor încercări sunt proverbiale. Voi aminti doar unul - chinul salariului sub minimul minimului de subzistenţă.
La început muzeografilor le era uşor, tot ce aveau expuneau publicului. Ulterior, însă, numărul pieselor de patrimoniu a crescut într-atât, încât nu ţi-ar fi ajuns nici Zidul chinezesc pentru a le expune după rigorile Codicelui. Când muzeograful lucrează asupra unei expoziţii, el are astfel la dispoziţie o mulţime de lucruri din care are a alege. Şi din haosul ăsta groaznic, în care Baiazid stă în braţele lui Ştefan cel Mare, iar Mircea în braţele lui Soleiman Paşa, Stalin pe puntea Titanicului, iar Hitler pe Calul Troian, muzeograful are sarcina de-a face ordine. Noroc că are la dispoziţie pe distinsa doamnă Istoria Clionis (cunoscută şi ca Clionovna, Clionescu, Cliomovici etc.). Chiar şi aşa, nu îi este de ajuns. Are nevoie şi de multă inspiraţie, fără de care expoziţiile ar ieşi cam seci şi plictisitoare.
Cercetările oamenilor de ştiinţă încă nu au scos la iveală sursa inspiraţiei muzeografilor. Potrivit unor teorii, ar exista o genă, care se întâlneşte la doar o persoană dintr-un milion, în ADN-ul căreia se păstrează toată informaţia care nu a încăput în Codice. Fără ca să ştie, muzeografii poartă inspiraţia în sine, şi o transmit copiilor săi, pentru ca aceştia să o transmită mai departe. Dar această supoziţie, nefiind confirmată încă ştiinţific, nu poate fi declarată pe deplin veritabilă. De aceea, veşnica şi existenţiala întrebare "De unde vine inspiraţia muzeografului?" rămâne încă fără de răspuns... Nu vă rămâne decât să vizitaţi expoziţiile MNAIM, dar şi a altor muzee, pentru a descoperi indicii şi a putea dezlega această enigmă milenară a omenirii.
