Şi mai jenant te simţi la reacţia unor colegi de peste hotare, la înscrierea la o oarecare conferinţă, un proiect de cercetare sau de cooperare. După ce te prezinţi cu problematica cercetării şi captezi interesul conlocuitorului, urmează faza "sunt cercetător la Muzeul..." Aici privirea străinului devine oarecum dezolantă, iar pe buze apare un zâmbet à la Mona Lisa. Urmează dezvinovățirea mea din calitate de acuzat într-un grav dosar de uzurpare al caracterului ştiinţific al istoriei: "muzeul este membru de profil al AŞM, şi ca atare are rolul unui institut de muzeografie şi arheologie".
Se crede, totuşi, în continuare că la muzeu exponatele singur se pun în vitrine, singur îşi povestesc istoria, ca în binecunoscutul film de la Holywood, tot ce le rămâne lucrătorilor muzeului e să şteargă praful de pe exponate şi să povestească cu voce tare şi ţuguiată, cuvânt în cuvânt, toate cele ce le aud atunci când totul reînvie odată în an de Noaptea Muzeelor. Cât n-ar fi de straniu dar muzeografia este o ştiinţă, chiar dacă auxiliară a istoriei, şi ca urmare nu poate să nu-i respecte rigorile, astfel că o banală expoziţie, oricât ar fi ea de neinteresantă şi chiar plictisitoare, necesită o informare aprofundată, deseori din surse documentare inedite, de arhivă, nevalorificate încă de praf de marii şi consacraţii noştrii istorici, elaborarea în baza informaţiilor colectate a unei concepţii, a unei viziuni clare asupra fenomenelor şi proceselor istorice, asupra rolului personalităţilor şi evenimentelor în cadrul problematicii abordate, şi nu în ultimul rând, cum s-ar spune, puţin piper şi sare, adică suflet şi inspiraţie artistică. Credeţi-mă, deci, munca de cercetător-muzeograf nu e deloc plictisitoare şi monotonă.
Acum că aţi aflat aceste lucruri, data viitoare când trageţi o fugă pe la muzeu, să ştiţi că sunteţi urmăriţi pe tot traseul muzeal de o stafie, pe numele ei Clio, fostă muză măreaţa la greci, fiica lui Zeus și Mnemosyne, acum prin cumul angajată a muzeului...
