Istoria - ostatica capriciilor istoricului

Pentru nimeni nu e un secret faptul că istoria este scrisă de oameni, pentru care nimic din ce este omenesc nu este străin. Cu alte cuvinte toate slăbiciunile şi metehnele cotidiene ale istoricului se reflectă în mare măsură în istoria pe care o scrie. Ţin minte la cursurile de metodologie, regretatul profesor Valeriu Cozma insista mai ales asupra unei întrebări: De ce se rescrie mereu istoria? Păi iată, unul din răspunsuri ar fi că fiecare istoric are slăbiciunile şi metehnele proprii, iar intoleranţa fiecăruia dintre ei la slăbiciunile şi metehnele altora are ca consecinţă faptul că istoria devine ostatica rescrisului. 

Cine locuieşte într-o casă de sticlă, să nu arunce cu pietre în afară, spune un proverb, iar eu făcând parte din tagma istoricilor probabil ar trebui să nu abordez acest subiect. Şi totuşi... Totuşi aş vrea să vorbesc despre nişte lucruri pe care le observ tot mai des la unii colegi de breaslă. Să începem de la ceea că istoricii în procesul de cercetare a unei probleme particulare, procesează mult material, care deseori nu se referă la problema în cauză. Ei şi cum majoritatea dintre noi avem “boala” de a strânge tot felul de lucruri pe care de regulă nu le mai folosim, dar le păstrăm că “cine ştie?”, istoricii noştri în loc să se concentreze pe scopul pe care îl urmăresc, hai să adune oleacă de aici, oleacă de acolo şi se adună binişor. Acest material stă de regulă ani de zile fără treabă, şi ar sta şi mai mult, dacă nu se întâmplă să audă pe careva că pregăteşte un articol pe o problemă la care are şi el niţel material. Atunci deodată se aprinde parcă un beculeţ în mintea sa, parcă simte bietul că iată iată o să-i ia bomboana altul, şi materialul cela acumulat odată fără rost îşi va pierde valoarea "nestemată" de inedit. Şi ce credeţi că face? Depune omul un efort imens şi timp de câteva zile ticluieşte un articol cu problema abordată "nitam nisam" de rivalul de breaslă, apoi face tot posibilul să-l publice cât mai curând cu putinţă, ca să-i ia faţa celui care nici nu suspectează că cuiva i s-a sculat interesul faţă de problema pe care o cercetează.

Oamenii în general sunt posesivi, unii într-o măsură mai mare, alţii mai mică, şi se manifestă acest lucru în moduri diferite, unii sunt posesivi în dragoste (a se citi geloşi), alţii în afaceri (a se citi atacuri raider), şi poate chiar credinţă (a se citi teza de doctorat a lui Nicolae Cântărean, alias Î.P.S. Vladimir) etc. Istoricii la fel sunt posesivi, rezervându-şi după sine domenii şi epoci întregi, şi ca nişte câini fideli, atunci când se apropie cineva străin, îi hămăie cu 10 metri până la poarta, ca să le treacă orice poftă de a se mai apropia. Câte conflicte s-au iscat din această cauză nici nu mai pomenesc. Dar care, totuşi, este cauza acestui fenomen? Consider că slăbiciunea şi visul de a intra alături de diferite evenimente, fenomene şi procese în analele istoriei, mai exact în secţiunea istoriografie. Şi nu oarecum, dar mai ales ca pionieri ai cercetării unei probleme, deschizători de noi orizonturi şi abordări. 

Deseori am auzit, e drept nu doar în domeniul istoriei, despre cercetători, care independent, neştiind unul de altul, cercetează o anumită problemă şi ajung cam în acelaşi timp la acelaşi rezultat. Dar cazurile astea, când articole pe aceeaşi problemă apar la o diferenţă foarte mică de timp, mie personal îmi creează suspiciuni, mai ales atunci când ştiu că unul dintre autori nu are nici în clin nici în mânecă cu tema respectivă, adică nu a mai cercetat-o până atunci. Uneori poate fi vorba chiar şi de un simplu document de arhivă, dar plăcerea punerii lui pentru prima oară în circuitul istoriografic, într-o cursă imaginară cu celălalt, se pare că e atât de plăcut, că nici nu merită să te gândeşti la cât de "onorat" va fi bietul concurent la aflarea vestei că tocmai a pierdut o cursă în care a participat fără voie. Despre calitatea unor astfel de articole mai bine tac.

 PS: Nu sunt sigur, dar se pare că o parte din istorici, mai exact arheologii, au reuşit să depăşească acest flagel, ei scriind articole în haite, pardon grup. E oarecum şi explicabil, nu poţi săpa de unul singur situri întregi, precum o faci studiind în arhivă şi biblioteci. Dar, din păcate, nu m-a făcut mama arheolog, astfel că nu am cum să scap de astfel de situaţii, va trebui să le fac faţă cu stoicism, chiar dacă nu am avut onoarea să-l cunosc pe Zenon din Citium :).