JITNICER (marele jitnicer) (житничер) –
dregătorie specifică exclusiv Moldovei. În sec. al XVI-lea jitnicerul figura
printre „slugile domneşti”, nu printre dregători. În sec. al XVII-lea
jitnicerul ajunge mare dregător – al 7-lea mare dregător din starea I a boierilor
de divan, după marele sluger şi înaintea marelui pitar (D.Cantemir). În sec. al
XVIII-lea, rangul marelui jitnicer era acela de boier de clasa a II-a, fiind al
17-lea din această categorie. Atribuţiile lui erau în legătură cu strângerea,
păstrarea şi distribuirea cerealelor după necesităţi. În sec. al XIX-lea marele
jitnicer a rămas boier fără dregătorie, adică numai cu titlu[1].
KVARTIRMEISTER – ofiţer însărcinat cu
încartiruirea trupelor militare[1].
LEASĂ (плетеплетенный амбар / плетеплетенная
решетка / за-пруда) – 1. Împletitură din nuiele
în formă de grătar folosită pentru uscatul fructelor, legumelor etc.; 2.
Instalaţie fixă a gardurilor folosite la pescuit în gârle; 3. Coş de trestie sau de nuiele
împletite folosit la pescuit, în pâraie sau râuri[1].
LEGEA
ŢĂRII – totalitate de norme nescrise, legate prin convingere, credinţă şi
conştiinţă, o legătură internă, ceea ce la români era „moş” – obicei.
„Legea ţării” constituia un sistem normativ elementar, care reglementa
relaţiile dintre membrii obştii şi dintre obşti referitor la conducere,
apărare, muncă, proprietate, familie, asigurarea liniştii publice prin apărarea
vieţii, credinţei şi demnităţii membrilor obştii. „Legea ţării” avea un
caracter unitar după conţinut, în pofida faptului că erau mai multe „ţări”.
Acest lucru se explică prin originea etnică comună, rădăcini instituţionale comune,
organizarea politică similară şi condiţii social-economice asemănătoare de dezvoltare[2].
„Legea ţării” mai este cunoscută ca „legea românească”, „legea românilor” (lex Olachorum), „lega bătrână”, „legea
pământului”[3].
După anexarea în 1812 a Basarabiei la Imperiul Rus, „legea ţării” a mai fost
folosită, o anumită perioadă de timp, în soluţionarea diferitelor probleme de ordin
funciar, civil etc.
LEŞI BOTEZAŢI (поляки) – denumire dată
polonezilor emigraţi în Basarabia la începutul sec. al XIX-lea, convertiţi la
ortodoxism[4].
[2] Elena Aramă.
Istoria dreptului românesc. –
Chişinău, 1995, p. 23.
[4] В.С. Зеленчук.
Население Бессарабии и Поднестровья в XIX
в. – Кишинев, 1979, c. 134.
LIPCAN (lipcean) – ostaş tătar calare folosit în
Moldova medievală în calitate de curier la Constantinopol sau pentru diferite
misiuni de poliţie[1].
În Basarabia lipcanii erau consideraţi funcţionarii din cadrul administraţiei
provinciale. Exercitau funcţia de poştaş. Nu erau supuşi la dări. În 1816, potrivit
informaţiei prezentate de serdarul Constantin Şeinovici, Departamentul II al Guvernului
Regional avea angajaţi 32 de lipcani din ţinutul Orhei[2].
LIPOVEAN (piliponi, filiponi, rascolnici,
credincioşi de rit vechi) (липоване, филипоны или пилипоны) – credincios de rit vechi rus. Lipovenii
au fost transferaţi cu traiul din Rusia în Ucraina, Bucovina şi Moldova. Pătrund
pe aceste teritorii încă de la sfârşitul sec. al XVII-lea, dar mişcarea capătă
un caracter de masă în sec. al XVIII-lea. Primele grupuri de credincioşi de rit
vechi se împărţeau în două ramificaţii: cu
preoţi şi fără de preoţi. În
prima treime a sec. al XVIII-lea din cadrul credincioşilor de rit vechi cu
preoţi se evidenţiază secta sub conducerea unui oarecare Filip.
Ulterior, numele de lipoveni a căpătat
o semnificaţie mai largă, lipovenii fiind numiţi în Basarabia toţi credincioşii
de rit vechi, indiferent de apartenenţa lor religioasă. Potrivit tradiţiei
populare orale, răspândite la lipoveni, numele lor provine de la monahul Filip,
din gubernia Oloneţ, fondatorul unei secte noi, care a decedat în urma unor
persecuţii religioase. Membrii sectei, care au primit după moartea lui numele de
filipoveni, au fugit la sud, la început în gubernia Moghiliov, iar de acolo,
persecutaţi de administraţia bisericească, în Moldova[3].
În Basarabia urmaşii acestei
secte erau numiţi piliponi, iar mai târziu lipoveni. Multe sate populate de lipoveni
erau în ţinuturile Hotin şi Iaşi, în special în ţinutul Orhei[4]. Lipoveni erau şi în ţinuturile de sud
ale Basarabiei. Conform datelor poliţiei orăşeneşti din Chilia din 24 iulie
1816, în oraş erau înregistraţi 327 lipoveni[5].
LITRĂ (литра) – măsură de suprafaţă, capacitate şi greutate, reprezentând ¼ dintr-un pogon
şi ¼ dintr-o ocă[6].
În Basarabia litra este cunoscută
ca unitate de măsură a greutăţii şi capacităţii, egală cu 0,7 funţi (în alte
surse – cu ¾ dintr-un funt)[7].
LITURGHIER (Liturghierul lui Macarie – 1508) – prima carte tipărită în Ţările Române la
tipografia de la mănăstirea Dealu, ctitorită de voievodul Ţării Româneşti Radu
cel Mare (1495-1508). Un exemplar din Liturghierul
lui Macarie a fost atestat la finele secolului al XIX-lea la preotul Teofan
Genetzki (s. Vorniceni, gub. Basarabiei). Cartea a fost achiziţionată de către colecţionarul
de antichităţi din Moscova P.I. Ščiukin[8].
LIUZI (lude, liude, liudi) – termen intrat în limba română
prin canalul slav; a circulat documentar din sec. al XVIII-lea, cu două sensuri:
1.
oameni în general, oameni de rând; 2. unitate impozabilă individuală
sau colectivă[9]. În 1808, în Moldova o
liudă era alcătuită din 3, 5 sau 8 familii. În cazul familiilor sărace, o liudă
putea constitui până la 10 familii. Potrivit informaţiei din 27 aprilie 1812
puse la dispoziţie de Rosset Roznovanu preşedintelui în Divanele Principatelor Române V.I. Krasno-Milaşevici, în 1808 în
Moldova erau până la 100 de mii de liuzi[10].
LOGOFĂT (логофет) – rang boieresc, a denumit două
noţiuni fundamentale: 1. marele dregător care
conducea Cancelaria domnească, purtătorul peceţii domneşti în Moldova şi în Ţara
Românească: 2. slujbaşul care
servea ca secretar unui boier sau mare dregător ori chiar în Cancelaria domnească.
Logofătul era purtătorul peceţii domneşti în Moldova şi în Ţara Românească[11].
LOGOFĂTUL AL DOILEA (второй логофет) – locţiitorul marelui logofăt.
Când acesta este ocupat de afaceri mai importante, el e trimis la procesele de hotărnicii
ale moşiilor şi câmpiilor[12].
[2] ANRM, F. 4, inv. 1,
d. 44, p. I, f. 137 verso, 164.
[3] V.S. Zelenciuc. Op. cit., p. 56, 253. Despre
activitatea şi statistica lipovenilor din România a se vedea: Статистические
сведения о раскольниках (липованах) в Молдо-Влахии (Румынии). – În:
КЕВ, 15-31 января, №2, 1873, с. 66-78 (Fragment
din lucrarea episcopului Dunării de Jos Melhisedek: Rascolnicii ruşi. – Bucureşti, 1871).
[4] AIMSR, F. AIM,
d. 18589, p. I, f. 3 verso-4; AISR, F. 379, inv. 2,
d. 92, f. 2.
[5] ANRM, F. 4, inv. 1,
d. 44, p. I, f. 28.
[6] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 276.
[7] Положение крестьян и крестьянское движение в Бессарабии. (1812-1861
годы). Сборник документов / Составители И.А. Анцупов,
К.П. Крыжановская. Том. III, Часть I. – Кишинев, 1962, c. 574.
[8] Maria Danilov. Cartea românească veche în colecţiile din
Sankt Petersburg. – În:
Destin Românesc (Chişinău), 2009, nr. 1 (59), p. 102.
[9] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 280.
[10] ANRM, F. 1,
inv. 1, d. 3639, f. 108.
[11] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 277-279.
[12] Dimitrie Cantemir. Op. cit., p. 81.
