COMITETUL TUTELAR PRIVIND COLONIŞTII STRĂINI DIN SUDUL RUSIEI (Попечительный Комитет об иностранных поселенцах Южного края России)

COMITETUL TUTELAR PRIVIND COLONIŞTII STRĂINI DIN SUDUL RUSIEI (Попечительный Комитет об иностранных поселенцах Южного края России) – comitet instituit prin decret imperial la 22 martie 1818, sub auspiciile Ministerului Afacerilor Interne al Rusiei. Începând cu 5 ianuarie 1819, Comitetul avea sediul la Ekaterinoslav[1], iar prin decretul Senatului Guvernant din 14 ia­nu­arie 1821 – la Chişinău[2]. Comitetului Tutelar i-au fost subordonate administraţiile coloniştilor străini din guberniile Herson, Taurida, Ekaterinoslav şi regiunea Basarabia[3].

În 1818, Oficiul din Basarabia pentru colonişti[4] a fost lichidat, iar coloniştii au fost subordonaţi Comitetului Tutelar. Banii pentru salarizarea funcţionarilor Comitetului Tutelar şi a celor 3 Oficii erau alocaţi din vistieria statului începând cu 1 ianuarie 1819; pentru lunile aprilie-decembrie 1818 – din banii alocaţi pentru coloniştii şi funcţionarii din guberniile din Novorosia, iar în Basarabia – din veniturile locale.

Comitetul Tutelar al coloniştilor din sudul Rusiei era subordonat ministrului de Interne şi administra cu toate coloniile din guberniile Ekaterinoslav, Herson, Taurida şi din regiunea Basarabia. El era alcătuit din preşedinte (numit şi Tutore Principal), doi membri şi un număr suficient de funcţionari şi slujitori. Preşedintele era confirmat în funcţie de către împărat şi putea fi doar un funcţionar începând de la clasa a V-a. Membrii Comitetului erau numiţi în funcţie de către ministrul de Interne şi confirmaţi de către Comitetul de Miniştri. Şeful cancelariei era confirmat în funcţie de ministrul de Interne la prezentarea Tutorelui Principal, iar ceilalţi funcţionari erau confirmaţi în funcţie de către Comitetul Tutelar la prezentarea Tutorelui Principal.

Comitetul Tutelar era instituţia principală care avea în administrare toate treburile cu referire la aşezarea şi tutelarea coloniştilor în cele 3 gubernii din Novorosia şi din regiunea Basarabia. Obiectul de referinţă în sistemul administrativ al Comitetului erau coloniştii străini aşezaţi deja cu traiul în aceste locuri, precum şi cei care urmau să vină pe parcurs, indiferent de apartenenţa lor naţională. Scopul administrării Comitetului era de a-i primi pe toţi coloniştii, a-i stabili în noile localităţi în baza regulilor în vigoare, a le asigura toate avantajele, drepturile şi privilegiile de care beneficiau sau de care urmau să beneficieze şi de a urmări îndeplinirea obligaţiilor asumate de către colonişti. În cadrul acestui sistem de administrare intrau doar străinii care s-au aşezat pe pământurile de stat în calitate de agricultori şi meşteşugari şi nu acei colonişti străini care au venit câte unul sau împreună cu familiile pentru a se ocupa cu comerţul sau a se înscrie în categoria mic-burghezilor, negustorilor sau în alte categorii sociale din mediul urban. Coloniştii străini care s-au aşezat pe pământurile moşiereşti sau ale proprietarilor particulari, în baza decretului din 25 august 1817, erau doar în vizorul şi nu în subordinea Comitetului, care urma să supravegheze ca îndatoririle reciproce să nu fie încălcate[5].

În subordinea Comitetului treceau toate pământurile din cele 3 gubernii din Novorosia şi din regiunea Basarabia ce le-au fost date sau care vor fi date în folosință coloniştilor. Guvernatorul militar din Herson şi rezidentul plenipotenţiar al Basarabiei urmau să pună la dispoziţia Comitetului toate dosarele cu referire la colonişti. La baza activităţii Comitetului era pusă instrucţiunea din 26 iulie 1800 dată Oficiului de Tutelă a coloniştilor străini din Novorosia. Locul permanent de reşedinţă al Comitetului Tutelar al coloniştilor străini din sudul Rusiei se prevedea a fi oraşul Herson, unde, la dispoziţia Administraţiei Civile, acestuia i se vor da în folosinţă clădiri speciale[6].

Comitetului Tutelar i se subordonau Oficiile de Tutelă a străinilor deja instituite sau care urmau să fie create, precum şi toţi funcţionarii oficiilor sau administraţiilor guberniale (în cazul nostru – regionale), care aveau în competenţă probleme legate de administrarea coloniştilor. Oficiul de Tutelă a coloniştilor străini din Novorosia a fost redenumit în Oficiu de Tutelă a coloniştilor străini din Ekaterinoslav, iar cel din Basarabia a rămas Oficiu de Tutelă a coloniştilor străini din Basarabia[7].

Prezintă interes modalitatea de funcţionarea a Oficiilor. Fiecare Oficiu era alcătuit dintr-un funcţionar (membru) superior[8] şi doi funcţionari inferiori. Unul din funcţionari trebuia să cunoască bine limba germană. Pentru examinarea cazurilor judiciare din rândurile coloniştilor erau aleşi 2 deputaţi de la fiecare colonie în componenţa Oficiului de Tutelă, cu drept de vot pe aceste cazuri, fără însă ca ei să se implice în întrebări administrative guvernamentale. Modalitatea de alegere, timpul aflării la şedinţele Oficiului, modalitatea de remunerare a deputaţilor era asigurată de pe seama coloniştilor, determinată fiind de Comitetul Tutelar şi prezentată pentru confirmare ministrului de Interne. Funcţionarii superiori ai Oficiilor erau numiţi de ministrul de Interne şi confirmaţi de Comitetul de Miniştri. Membrii inferiori – confirmaţi de ministrul de Interne la prezentarea Comitetului Tutelar. Funcţionarii de cancelarie erau confirmaţi de Comitetul Tutelar la prezentarea Oficiului, iar conţopiştii – la discreţia Oficiului[9].

Oficiile puteau face interpelări în Comitetul Tutelar şi de la el primeau dispoziţii şi decizii. Drepturile Oficiilor erau limitate de puterea Comitetului Tutelar. Puterea Oficiilor era egalată în drepturi cu cea a poliţiei orăşeneşti, judecătoriilor de ţinut şi locale şi cu a altor şefi de acest rang. În baza instrucţiunii din 26 iunie 1800, membrii Oficiilor aveau dreptul de a participa la procesele de judecată[10].

Deşi în baza deciziei Comitetului de Miniştri din 22 martie 1818 sediul Comitetului Tutelar al coloniştilor din sudul Rusiei a fost stabilit în oraşul Herson, la cererea general-locotenentul Inzov, Tutore Principal şi Preşedinte al Comitetului, în baza deciziei din 5 ianuarie 1819 sediul Comitetului Tutelar a fost transferat în oraşul gubernial Ekaterinoslav[11]. Instituirea Comitetului Tutelar al coloniştilor străini din sudul Rusiei a fost încredinţată Tutorelui Principal, Preşedintelui Comitetului, general-locotenentului I.N. Inzov. La 9 octombrie 1819 I.N. Inzov raportează instituţiilor imperiale despre instituirea Comitetului, iar la 20 februarie 1820 Senatul informează despre instituirea Comitetului Tutelar al coloniştilor străini din sudul Rusiei[12].

În conformitate cu decretul emis de Alexandru I la 29 decembrie 1819, au fost stabilite modalităţile de aşezare a coloniştilor bulgari şi a altor colonişti transdanubieni în Basarabia, privilegiile de care aceştia urmau să beneficieze, iar teritoriul pus la dispoziţia coloniştilor transdanubieni a fost împărţit în districte.

Decretul Senatului Guvernant prevedea:

1.   Coloniştii transdanubieni, prin care sunt subînţeleşi bulgarii şi alţi străini de peste Dunăre, care s-au aşezat deja aici cu traiul în Basarabia sau care urmau să vină în acest teritoriu, vor beneficia de drepturi şi privilegii acordate străinilor, cu titlul de colonişti, aşezaţi în guberniile din Novorosia şi în Basarabia.

2.    Teritoriul pus la dispoziţia coloniştilor transdanubieni a fost împărţit în patru districte: Prut, Cahul, Ismail şi Bugeac[13]. Deoarece în decret se menţionează că districtul Bugeac poate fi divizat în două, prevederea respectivă a fost ulterior aplicată. Astfel, în 1827, pe lângă primele trei districte existau încă două: Bugeacul de Sus şi Bugeacul de Jos[14].

Ţinând cont de faptul că pe parcurs în Basarabia s-au aşezat cu traiul un număr impunător de bulgari, în 1833 a fost instituită Administraţia coloniştilor transdanubieni din Basarabia, cu sediul în colonia Bolgrad[15].

Schimbări intervin şi în sistemul administrativ. Sectorul din sudul Basarabiei, pe care erau stabiliţi etnicii germani, a fost divizat sub aspect administrativ-teritorial în două districte: districtul I şi districtul II, incluse în limitele ţinutului Akkerman[16]. Pentru a înlătura inconvenientele legate de denumirile acestor două districte, în luna mai 1829 districtul I a fost numit Maloiaroslaveţ, iar districtul II – Kleastiţ[17].

Deoarece autorităţile au refuzat să aloce cele 5 mii rub. pentru activitatea Comisiei instituite pentru administrarea provizorie a coloniştilor transdanubieni, Tutorele Principal al coloniştilor din sudul Rusiei, general-locotenentul I.N. Inzov, se adresează la 9 iulie 1831 cu o scrisoare către guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei prin care îl înştiinţează că activitatea Comisiei este imposibilă şi cere ca coloniştii care locuiesc în oraşe, cum ar fi: marinarii, meşteşugarii şi negustorii să treacă în subordinea administraţiei civile, iar pentru administrarea coloniştilor aflaţi în localităţile care aparţin statului şi moşierilor, să fie menţinuţi în funcţie, temporar (până la iarnă) cei 3 funcţionari: Razvorovici, funcţionar de clasa a XII-a, Trirogov, sublocotenent şi Gakcev, funcţionar de clasa a XVI-a, care se ocupau de aceşti, colonişti, păstrându-li-se salariul lunar de 75 ruble[18].

La 11 septembrie 1831 viceguvernatorul Climşa (în lipsa guvernatorului), la cererea lui I.N. Inzov şi F.P. Palen, înaintează Guvernului Regional al Basarabiei propunerea ca marinarii, meşteşugarii şi negustorii din rândurile coloniştilor transdanubieni care locuiesc în oraşe să fie subordonaţi administraţiei Departamentului civil, iar pentru coloniştii care se află în aşezările de stat şi cele moşiereşti să fie păstraţi temporar cei 3 funcţionari din cadrul Comisiei instituite pentru administrarea provizorie a coloniştilor transdanubieni[19]. Între timp, I.N. Inzov scrie în adresa lui Climşa că Comisia instituită pentru administrarea provizorie a noilor colonişti transdanubieni şi-a încetat activitatea, iar coloniştii care locuiesc în oraşul Akkerman au fost trans­feraţi în subordinea Departamentului civil; în ce priveşte coloniştii din oraşele Basarabiei, aceştia urmează să fie înscrişi în bresle şi ghilde, în baza Regulamentului din 21 iunie 1830[20].

La 4(16) mai 1871 Comitetul Tutelar privind coloniştii străini din sudul Rusiei a fost dizolvat, iar coloniile din Basarabia au trecut în
sub­ordinea directă a organelor administrative ruseşti[21].

---

[1] Deşi în baza deciziei Comitetului de Miniştri din 22 martie 1818 sediul Comitetului Tutelar al coloniştilor din sudul Rusiei a fost stabilit în oraşul Herson, la cererea Tutorelui Principal şi a Preşedintelui Comitetului, general-locotenentului Inzov, sediul a fost transferat în oraşul gubernial Ekaterinoslav (ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXVII, 1820, №28519. – СПб., 1830, с. 556).

[2] Sediul de reşedinţă al Comitetului Tutelar a fost schimbat din Ekaterinoslav în Chişinău la cererea general-locotenentului Inzov în legătură cu numirea lui în funcţie de rezident plenipotenţiar al Basarabiei (ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXVII, 1820, №28519. – СПб., 1830, с. 556-557).

[3] ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXVI, 1818, №27312. – СПб., 1830, с. 154.

[4] Instituţia respectivă se mai numea Oficiul din Basarabia pentru stabilirea coloniştilor străini. A existat în anii 1816-1817 (Dinu Poştarencu. Contribuţii la istoria modernă a Basarabiei. I. – Chişinău, 2005, p. 47).

[5] ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXVI, 1818, №27312. – СПб., 1830, с. 155.

[6] Ibidem, p. 156.

[7] Despre instituirea Oficiilor a se vedea mai detaliat: ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXVI, 1818, №27312. – СПб., 1830, с. 157-158.

[8] În baza deciziei din 29 decembrie 1819 a ministrului de Interne, în calitate de funcţionar (membru) superior al Oficiului din Basarabia al coloniştilor din sudul Rusiei, la cererea Tutorelui Principal I.N. Inzov, a fost numit tutorele actual al bulgarilor din Basarabia rotmistrul D.Vatikioti, cu un salariu anual de 2500 rub., la care se adaugă 400 rub. pentru deplasările de serviciu în scopul inspectării coloniilor. Începând cu 1821 această sumă urma să fie alocată din vistieria statului. El trebuia să fie ajutat de un secretar cu un salariu anual de 1000 rub. şi de conţopişti cu un salariu de 600 rub. (ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXVI, 1819, №28055. – СПб., 1830, с. 520).

[9] ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXVI, 1818, №27312. – СПб., 1830, с. 158.

[10] Ibidem.

[11] ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXVII, 1820, №28519. – СПб., 1830, с. 556.

[12] Ibidem, p. 64-65.

[13] ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXVI, 1819, №28054. – СПб., 1830, с. 517-520.

[14] Статистическое описание Бессарабии, собственно так-называемой, или Буджака, с приложением генерального плана сего края, составленного при гражданской съемке Бессарабии комиссией, производившей размежевание земель на участки с 1822 по 1828 гг. – Аккерман, 1899, c. 188.

[15] ПСЗРИ. Собр. II, т. VIII, 1833, отд. первое, №6298. – СПб., 1834, с. 396.

[16] Статистическое описание Бессарабии, собственно так-называемой, или Буджака, c. 397.

[17] Попечительский комитет об иностранных поселенцах Южного края Рос-сии. 1799-1833 гг. Аннотированная опись дел 1827-1833 гг., том III. – Одесса, 2000, c. 14.

[18] ANRM, F. 6, inv. 2, d. 515, f. 2-2 verso.

[19] Ibidem, f. 1.

[20] Ibidem, f. 1-1 verso.

[21] Luminiţa Fassel. O istorie de 126 de ani: germanii din Basarabia. – În: Patrimoniu. Revistă de lectură istorică, 1991, nr. 3, p. 16-17.