COLONIE EVREIASCĂ (еврейская колония) – termen care semnifică un grup de oameni de etnie evreiască, aşezaţi în mediul rural şi încadraţi în muncile agricole.

Una dintre măsurile de importanţă majoră promovate de administraţia imperială rusă în epoca modernă era de a-i atrage pe evrei, prin crearea coloniilor evreieşti, în starea de producţie, a-i deprinde cu diferite activităţi lucrative – în special agricultura şi meşteşugăritul[1].

Această idee apare pentru prima dată la hotarele sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea în rândurile unor cunoscuţi activişti de stat ruşi şi reprezentanţi ai elitei intelectuale evreieşti. Din prima categorie făceau parte Ceaţki cu proiectul său din 1788, Frizel şi, în special, Derjavin, iar din cealaltă categorie – Nota Notkin (1798) şi, de la sfârşitul anilor ’20 ai sec. al XIX-lea – I.B. Levinzon. De implementarea acestei idei era interesat şi guvernul, care intenţiona să-i facă pe evrei „cetăţeni de folos pentru binele statului”, hotărând să-i folosească, alături de germani şi bulgari, la colonizarea teritoriilor Novorosiei[2].

Adoptarea unei asemenea măsuri a fost dictată, de fapt, de intenţia guvernului de a reduce numărul evreilor care se ocupau cu comerţul mărunt, care, după părerea autorităţilor, nu le aducea mari foloase, dar care cauza mari prejudicii altora şi comerţului în general. Prin această măsură se urmărea şi scopul de a lărgi starea socială a producătorilor şi, ca urmare, să-i obişnuiască pe evrei cu ordinea, cu viaţa sedentară, să-şi organizeze eficient gospodăria şi să exercite munci permanente concrete, prin încadrarea în diferite activităţi lucrative; deci, să-i facă cetăţeni de folos statului[3].

Această măsură era în legătură directă şi cu politica de a-i scoate pe evrei din sate şi cătune şi de a le interzice, în baza Regulamentului despre evrei din 9 decembrie 1804, să se ocupe cu arenda, să aibă în posesie cârciumi, hanuri, restaurante, beciuri etc. Regulamentul avea ca scop să-i deprindă pe evrei cu viaţa agricolă: el le acorda dreptul de a cumpăra sau a arenda pământul, de a se transfera cu traiul pe pământurile statului, în care scop statul urma să le acorde până la 30000 desetine de pământ[4].

Pentru organizarea coloniilor agricole, evreilor le-au fost date pământuri în Novorosia. Din dispoziţia Comitetului de Miniştri din 6 aprilie 1810 constatăm că în 1812 numărul coloniştilor evrei constituia cca 600 familii, în număr de 3640 persoane, şi că în 1812 numărul lor urma să fie completat cu încă 300 familii. Însă, deoarece în 1812 banii predestinaţi pentru amenajarea coloniştilor n-au fost alocaţi, colonizarea, pe o perioadă de timp, a fost stopată. În perioada ce a urmat guvernul nu a întreprins măsuri concrete în vederea atragerii noilor colonişti[5].

Regulamentul despre evrei din 13 aprilie 1835, adoptat în scopul deschiderii noilor căi de încadrare a evreilor în viaţa economică – în agricultură şi industrie – şi de a le crea obstacole în practicarea diferitelor ocupaţii ilegale, nu stipulează nimic nou cu referire la coloniştii evrei[6]. Evreilor agricultori li se permitea să treacă pe pământurile statului, moşierilor şi cele aflate în posesie. Pe pământurile moşiereşti şi cele posesionare evreii aveau dreptul să se aşeze doar în zona admisă evreilor pentru viaţa sedentară (черта оседлости). Evreii agricultori urmau să se aşeze separat de aşezările creştinilor, iar comunităţile săteşti evreieşti erau instituite separat de alte confesiuni religioase[7].

Ulterior, la 5 martie 1847, sunt adoptate reguli suplimentare cu referire la aşezările evreilor aflate pe pământurile statului[8]. Iar la 19 august 1852 este promulgată legea cu privire la măsurile de uşurare a modalităţilor de trecere a evreilor pe pământurile statului în guberniile din partea de vest a Rusiei[9]. În rezultat: 1. a fost simplificată modalitatea de perfectare a actelor pentru trecerea evreilor în aceste gubernii; 2. a fost permisă, în comparație cu perioada precedentă, trecerea familiilor evreiești cu un număr mai mic de membri; 3. au fost mărite subvențiile pentru strămutarea evreilor în guberniile apusene; 4. au fost alese, în măsura posibilităților, pământuri mai fertile, pentru așezarea coloniștilor evrei; 5. a fost instituită o supraveghere mai activă asupra coloniștilor și 6. au fost create condiții pentru a-i învăța pe evreii tineri să gospodărească rațional[10].

O cotitură radicală în politica promovată de ţarism cu referire la evreii agricultori intervine în perioadă domniei lui Alexandru al II-lea. Prin legea din 22 octombrie 1859 este interzisă aşezarea evreilor pe pământurile statului în guberniile de vest ale Rusiei. Evreii au primit dreptul de a se transfera doar în guberniile din Novorosia, pe pământurile moşiereşti sau particulare şi cele populate de evrei, în zona admisă pentru viaţa sedentară[11].

În 1861, Comitetul tutelar privind coloniştii străini din sudul Rusiei şi Administraţiile Proprietăţilor Statului primesc dreptul de a le permite evreilor, care posedă gospodării agricole exemplare şi un număr suficient de braţe de muncă pentru a se ocupa pe viitor cu agricultura, ca până la expirarea termenului de 25 de ani să se înscrie în ghildele negustoreşti şi să se ocupe cu comerţul şi meşteşugăritul, în baza certificatelor comerciale ţărăneşti, fără a fi excluşi din categoria evreilor agricultori, cu plata obligatorie a prestaţiilor pentru ambele stări sociale[12].

La 12 februarie 1865 este confirmat Regulamentul Comitetului de Miniştri, care acorda Ministerului Proprietăţilor Statului dreptul de a le permite evreilor agricultori să se transfere pe pământurile statului şi în guberniile de vest ale Rusiei şi să treacă, la cererea lor, în altă categorie socială, unde nu întâlnesc obstacole pe motiv de rasă sau religie etc. Această măsură a fost aplicată şi pentru evreii agricultori de pe pământurile moşiereşti, cu condiţia ca trecerea în altă categorie socială să fie făcută cu acordul Ministerului de Interne, în baza permisiunii ministrului de Finanţe[13].

Ulterior, la 24 noiembrie 1867, dreptul de a trece în alte categorii sociale era acordat evreilor agricultori şi de administraţiile guberniale, cu condiţia ca despre această măsură să fie înştiinţat ministerul de resort. Evreii agricultori aşezaţi pe pământurile personale au fost egalaţi în drepturi cu evreii agricultori ce locuiau pe pământurile moşiereşti[14]. Iar prin decizia Consiliului de Stat din 30 mai 1866 au fost anulate în genere regulamentele referitoare la înscrierea evreilor în categoria agricultorilor şi anulate subsidiile băneşti alocate pentru transferarea evreilor în categoria evreilor agricultori. Sumele rămase au fost alocate pentru susţinerea evreilor care abia au intrat în această categorie[15].

În aşa fel, către sfârşitul anilor ’60 ai sec. al XIX-lea guvernul s-a dezis de politica energică de a-i atrage pe evrei în ramura agricolă. Cauza urmează a fi găsită, după cum constată unii cercetători, în rezultatele slabe, obţinute pe parcursul anilor, în acest domeniu de către evrei, în pofida privilegiilor acordate evreilor agricultori şi sumelor mari alocate din bugetul statului pentru amenajarea coloniştilor. De succesele infime obţinute de evreii agricultori urmează să fie învinuiţi nu doar evreii. Existau mai mulţi factori care au influenţat rezultatul colonizării: sărăcia evreilor, pionieratul afacerii, secetele frecvente, sistemul birocratic, abuzurile în timpul construirii caselor pentru evrei, asigurarea proastă cu inventar agricol etc. Dar, în special, n-au fost la înălţime evreii capitalişti, cărora guvernul le-a acordat mari drepturi în ce priveşte cumpărarea pământurilor şi popularea lor cu confraţi de-ai lor, mai săraci[16].

Urmărind aceleaşi scopuri pe care ţarismul le urmărea şi în celelalte gubernii de sud-vest ale Rusiei şi având bogată experienţă de formare a coloniilor străine din Novorosia (primele colonii au fost instituite în gubernia Herson în 1807[17]) şi din sudul provinciei, ţarismul organizează (luând drept exemplu coloniile germane) colonii evreieşti şi în Basarabia.

Primele colonii evreieşti în Basarabia au apărut la mijlocul anilor ’30 – începutul anilor ’40 ai sec. al XIX-lea, iar statutul definitiv al acestor colonii a fost confirmat odată cu adoptarea Regulamentului despre evreii agricultori din 26 decembrie 1844[18]. Conform unor date statistice, în anii ’30-’50 ai sec. al XIX-lea în judeţele Soroca şi Bălţi erau înregistrate 9 colonii evreieşti: Alexandreni (1837), Mărculeşti (1837), Zguriţa (1851), Cârpeşti (1853) – fondate pe pământurile luate în arendă şi la Dumbrăveni (1836), Briceva (1836), Valea-lui-Vlad (1836), Vertiujeni (1838) şi Liublin (1842) – fondate pe pământuri cumpărate[19].

Iniţiativa creării unor colonii evreieşti în Basarabia aparţine negustorilor David Zelenski (de ghilda întâi) din Kremenciug, Iosif Rabinovici (de ghilda a treia) din Pavlograd şi mic-burghezului Iacov Goldenveizer din Uman, care la sfârşitul anului 1840 se adresează guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei M.S. Voronţov cu rugămintea „să li se permită să cumpere de la stat 5 mii desetine de pământ în Basarabia şi să întemeieze acolo o colonie agricolă evreiască”[20], prezentând proiectul instituirii unei colonii exemplare evreieşti[21]. Ei argumentau necesitatea organizării coloniilor evreieşti în Basarabia prin faptul că „evreii din Rusia, în număr de 1500000 de persoane, îşi asigură existenţa pe două căi: de pe seama comerţului, în special a comerţului cu amănuntul şi a meşteşugarului. Dar, aceste două izvoare nu sunt stabile şi nu pot asigura existenţa unor familii mari. Ca rezultat, evreii au devenit săraci; astfel încât prin acţiuni necinstite au început să-şi asigure existenţa în mod ilegal, imoralitatea devenind deja pentru mulţi din ei o trăsătură de caracter. Iată din ce cauză evreilor au început să li se incrimineze toate viciile, toate mârşăviile, de cele mai multe ori exagerate” [22].

La 7 decembrie 1840, M.S. Voronţov cere guvernatorului militar al Basarabiei P.I. Fiodorov să-şi expună părerea vis-à-vis de intenţia lui David Zelenski, Iosif Rabinovici şi Iacov Goldenveizer de a organiza colonii evreieşti în Basarabia[23]. Pentru a se documenta şi a afla starea de spirit a evreilor din Basarabia, P.I. Fiodorov transmite proiectul organizării coloniilor evreieşti în Basarabia, alcătuit de Zelenski, Rabinovici şi Goldenveizer, pentru expertiză, negustorului de ghilda întâi din Chişinău Ilie Vâvodţov, cunoscut om de afaceri în acea perioadă, iniţiator şi el a organizării în provincie a coloniilor evreieşti. În răspunsul din 20 decembrie 1840, acesta, apreciind proiectul şi susţinând necesitatea organizării coloniilor evreieşti în Basarabia, se pronunţă totuşi împotriva adoptării lui. Mai mul ca atât. Vâvodţov îi învinuieşte pe Zelenski, Rabinovici şi Goldenveizer că vorbesc nerespectuos despre confraţii lor, deoarece aceştia afirmau „…că evreii nu sunt recunoscători pentru actul de binefacere din partea împăratului şi doar privilegiile acordate îi fac să se înscrie în categoria evreilor agricultori”[24]. Vâvodţov scrie că „evreii agricultori care au organizat colonii în Basarabia se ocupă sârguincios cu agricultura, trăiesc, mulţumită lui Dumnezeu şi Ţarului, în bunăstare. Bineînţeles, aceste gospodării sunt abia în proces de constituire şi n-au obţinut rezultatele aşteptate de guvern; dar, cu timpul, ele se vor cristaliza. În acest sens ca exemplu poate servi situaţia coloniştilor germani la începutul colonizării în Rusia şi starea lor actuală. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu coloniile evreieşti. Urmaşii lor îi vor întrece pe ţăranii leneşi moldoveni”[25]. Vâvodţov considera că pentru a-i cointeresa pe evrei să se ocupe cu agricultura este necesar ca ei să fie scutiţi de prestaţii, să li se acorde dreptul de a organiza colonii agricole în întreaga Basarabie, inclusiv la o distanţă de 50 verste de la hotarul cu Principatul Moldova[26].

Statutul definitiv al evreilor agricultori a fost confirmat printr-o decizie specială din 26 decembrie 1844[27], acordându-li-se unele privilegii: eliberaţi pe o perioadă de 10 ani de toate dările şi impozitele în bani, de prestaţiile în natură, în afară de cele personale şi pentru o perioadă de 25 de ani – de recrutare[28]; erau scutiţi de plata tuturor datoriilor etc. Fiecare familie a primit, la început, câte 30 desetine de pământ[29]. Dar, spre deosebire de coloniile evreieşti din gubernia Herson, care erau instituite pe pământurile de stat, în Basarabia coloniile erau organizate, de regulă, pe pământuri particulare, în baza contractelor libere.

Organizarea coloniilor evreieşti în Basarabia a fost o procedură nu din cele uşoare. Ea a necesitat timp, nu doar pentru perfectarea actelor necesare pentru organizarea coloniilor, dar şi pentru transferarea evreilor din diferite gubernii ale Ucrainei, Bielorusei şi Rusiei în Basarabia şi pentru organizarea lor în comunităţi agricole. Un interes deosebit prezintă crearea, în 1844, a coloniei evreieşti pe moşia Alexandreni din judeţul Iaşi. La 13 martie 1844, Judecătoria de district Soroca-Iaşi cere acordul guvernatorului militar al Basarabiei P.I. Fiodorov să li se permită celor 41 familii de evrei din diferite oraşe şi târguri ale guberniilor Kiev şi Podolia a se transfera în satul Alexandreni, judeţul Iaşi, ce aparţinea negustorului de ghilda întâi din Chişinău Ilie Vâvodţov, şi să întemeieze acolo o colonie evreiască[30]. Conform certificatului din 21 martie 1844, eliberat de judecătoria locală Iaşi, această localitate se afla la o distanţă de peste 50 verste de la hotarele cu Principatul Moldova, includea 3000 desetine de pământ şi era nepopulată[31].

La 4 iunie 1844, Vâvodţov alcătuieşte un nou contract pentru stabilirea evreilor din diferite oraşe ale guberniilor Kiev şi Podolia în Alexandreni şi organizarea unei colonii evreieşti[32]. Confirmând dorinţa celor 41 familii de evrei de a se strămuta din diferite oraşe şi târguri ale guberniilor Kiev şi Podolia pe moşia Alexandreni, P.I. Fiodorov se adresează la 10 iunie 1844 Cârmuirii Regionale din Basarabia cu rugămintea ca această întrebare să fie discutată şi soluţionată. Pentru amenajarea evreilor în Alexandreni a fost alcătuit şi un contract, pe o perioadă de 50 de ani, care urma să fie semnat de proprietarul moşiei, negustorul Vâvodţov, şi de evrei[33]. Dar, organizarea coloniei evreieşti nu era pe placul tuturor. La 17 iunie 1844, moşierul Ştefan Leonard înaintează o plângere mareşalului ţinutal al nobilimii din districtul Soroca-Iaşi, în care scria că negustorul Vâvodţov îi transferă în mod ilegal pe evrei în localitatea Alexandreni, deoarece localitatea era stabilită în limita a 50 verste de la hotarul cu Principatul Moldova, cerând ca Senatul Guvernant să adopte o decizie specială pe această întrebare. La 23 iunie 1844 mareşalul ţinutal Catargi din districtul Soroca-Iaşi cere lămuriri referitor la această întrebare de la Cârmuirea Regională[34]. În aceeaşi zi, Judecătoria de district Soroca-Iaşi se adresează mareşalului regional al nobilimii Sturdza, făcând referire la plângerea moşierului Ştefan Leonard, şi întreabă dacă negustorul Vâvodţov a avut dreptul să-i transfere pe evreii din guberniile Kiev şi Podolia în localitatea Alexandreni şi să întemeieze acolo o colonie evreiască. Mai mult ca atât. Moşierul Ştefan Leonard era întru-un proces de judecată, litigiul vizând moşia Alexandreni, şi aştepta decizia Senatului Guvernant. Leonard aducea dovezi că moşia Alexandreni se află la 50 verste de la hotarele cu Principatul Moldova şi că în trecut această localitate a fost populată de creştini, în care erau două parohii. Moşia fusese vândută de funcţionarul de clasa a VII-a Baiaş negustorului de ghilda întâi din Chişinău Ilie Vâvodţov[35]. La 7 august guvernatorul militar al Basarabiei P.I. Fiodorov cere Cârmuirii Regionale a Basarabiei să discute cererea moşierului Ştefan Leonard şi să se clarifice dacă negustorul Vâvodţov are dreptul de a-i transfera pe evreii din guberniile Kiev şi Podolia în Alexandreni şi de a crea acolo o colonie evreiască[36]. Între timp avea loc procesul de amenajare a coloniei evreieşti Alexandreni. Conform datelor Administraţiei Financiare a Basarabiei din 28 martie 1845, în baza contractelor încheiate între evreii şi proprietarul moşiei Vâvodţov, în Alexandreni deja au fost transferate 73 familii de evrei[37].

Pe parcurs, numărul doritorilor de a se transfera în colonia evreiască Alexandreni creştea. La 28 martie 1845, conform datelor Administraţiei Financiare din Basarabia, 80 de familii din diferite oraşe şi târguri ale guberniei Podolia vroiau să se transfere în colonia Alexandreni şi la 13 august 1847 obţin susţinerea ministrului de Interne[38].

Ulterior, în colonia evreiască Alexandreni s-au mai aşezat cu traiul şi alţi evrei din guberniile Podolia şi Kiev. La 10 aprilie 1847 ministrul de Interne scrie guvernatorului militar al Basarabiei cu referire la demersul acestuia din 14 martie 1846 privind condiţiile de transferare a celor 65 familii de evrei din diferite oraşe şi târguri ale guberniilor Podolia şi Kiev în colonia evreiască Alexandreni, că a discutat despre această problemă cu ministrul de Finanţe şi nu vede obstacole în ce priveşte transferarea lor[39]. Potrivit contractului din 19 iunie 1846, pentru pământul ce li s-a dat în folosinţă evreii-agricultori erau obligaţi să-i plătească proprietarului câte o rublă argint anual şi să respecte Regulamentul despre evreii agricultori din 26 decembrie 1844[40].

Eforturile negustorului Ilie Vâvodţov au fost răsplătite de către administraţia rusă. Conform deciziei Senatului Guvernant din 28 octombrie 1848[41], pentru transferarea pe parcursul anului 1844 a evreilor din diferite oraşe şi târguri ale guberniilor Kiev şi Podolia – 248 persoane de sex masculin şi 15 de sex feminin, şi înzestrarea lor cu 365 fălci de pământ (cca 477 desetine), cu o plată anuală de doar 1 rub. pentru fiecare falce, pământul fiind fertil şi amplasat la o distanţă mică de oraşul Bălţi, negustorul Ilie Vâvodţov a fost confirmat în categoria cetăţenilor de onoare. Probabil, acest titlu onorific a fost solicitat de însuşi Vâvodţov, care a promis că, în caz de soluţionare pozitivă a întrebării, va scuti 100 de colonişti evrei de plata pentru pământ pe o perioadă de 50 de ani[42].

Pe parcursul anilor, numărul coloniilor evreieşti a crescut. Conform unei statistici a populaţiei evreieşti din anii 1847-1848[43], în Basarabia erau înregistrate 10 colonii: în judeţul Iaşi, plasa Ghiliceni – colonia Valea-lui-Vlad (382 persoane); în judeţul Iaşi, plasa Slobozia – colonia Alexandreni (358 persoane); în judeţul Hotin, plasa Secureni – colonia Vişneva (Lomacineţ) (188 persoane); în judeţul Soroca, plasa Otaci – colonia Merişovca (Tumanova) (250 persoane şi 6 persoane de altă etnie); în plasa Târnova – colonia Briceva (471 persoane); în plasa Bădiceni – colonia Zguriţa (396 persoane); în plasa Ocolina – colonia Dumbrăveni (426 persoane); în plasa Floreşti – colonia Mărculeşti (297 persoane); în plasa Văscăuţi – colonia Vertiujeni (167 persoane) şi colonia Liublin (212 persoane)[44].

În 1853, în localitatea Bairamci, ţinutul Akkerman, pe pământurile moşierului Constantin Ziro şi ale soţiei acestuia Ecaterina (născută Duca) a fost întemeiată o altă colonie agricolă evreiască. 41 familii de evrei din oraşele Akkerman, Bender, Ismail, Chişinău şi Chilia au încheiat cu moşierul Constantin Ziro la începutul anului 1853 un contract de arendă pe o perioadă de 25 de ani[45]. În primii 3 ani moşierul punea la dispoziţia coloniştilor câte 5 desetine de pământ, lotul urmând a fi mărit până la 20 desetine. În afară de aceasta, pentru plantarea viţei-de-vie şi a copacilor fructiferi, moşierul mai punea la dispoziţie fiecărui colonist câte jumătate de desetină de pământ. Pentru aceasta, coloniştii se obligau ca în decurs de un an să sădească copaci şi viţă-de-vie. În cazul în care contractul era încălcat, pământul li se lua înapoi[46]. Conform contractului încheiat între proprietar şi mic-burghezii din Akkerman din 21 ianuarie 1853, pentru pământul luat în arendă coloniştii trebuiau să plătească moşierului deseatina, un impozit bănesc anual în mărime de 1,5 rub. argint şi câte 50 cop. argint pentru locul de casă[47].

În acelaşi an, potrivit raportului administraţiei judeţene Soroca din 21 iunie 1853, 48 mic-burghezi evrei din Chişinău, Bălţi, Orhei, Hotin şi din târgurile Tuzora (Călăraş), Făleşti, Teleneşti şi Râşcani au arendat pământ de la moşierul şi răzeşii din satul Bălăneşti, ţinutul Soroca, pe o perioadă de 25 de ani şi au întemeiat colonia Teleneştii Noi[48]. Tot în baza contractului locuiau evreii-agricultori în satele Romanovka, judeţul Bender, şi Ivanos, judeţul Orhei[49]. Potrivit recensământului fiscal din 1851, în Basarabia erau înregistraţi 1966 evrei-agricultori[50]. Conform datelor lui Aleksei Nakko, în Basarabia, în 1854, erau înregistrate 11 colonii evreieşti (83 colonii bulgare şi 24 colonii germane)[51].

Pe parcurs, evreii-agricultori au mai obţinut anumite privilegii din partea administraţiei imperiale. La cererea împuterniciţilor din partea coloniilor evreieşti Abram Iaroşevski şi Ţudik Koin de a scuti coloniile evreieşti Vertiujeni, Valea-lui-Vlad, Briceva şi Mărculeşti de recrutare pe o perioadă de 50 de ani, în loc de 25 de ani, în baza deciziei Senatului Guvernant din 23 august 1849, de acest privilegiu au beneficiat doar coloniile Briceva şi Mărculeşti. Motivul era că evreii din aceste colonii, într-un număr mai mare de 80 de persoane, s-au aşezat aici cu traiul încă în anii 1838 şi 1839, beneficiind de prevederile Regulamentului din 26 decembrie 1844. La 27 mai 1852 evreii din colonia Valea-lui-Vlad s-au adresat cu rugămintea de a fi şi ei scutiţi pe o perioadă de 50 de ani de serviciul militar, argumentând că, la data acordării privilegiilor pentru coloniile Briceva şi Mărculeşti, în cererea acordată de împuterniciţi nu era indicat că ei sunt evrei-agricultori. Acum, fiind incluşi în categoria evreilor-agricultori[52], vor şi ei să beneficieze de acest drept. Pornind de la faptul că ei au cumpărat aceste pământuri încă în 1839, iar în 1840, fiind în număr de 170 persoane, s-au adresat cu rugămintea de a fi înscrişi în categoria evreilor-agricultori. Pornind de la faptul că soluţionarea acestei probleme s-a tărăgănat şi că comunitatea lor nu poate fi considerată una mare (în 1844, când a fost adoptat Regulamentul despre evrei din 26 decembrie, aceasta număra 123 persoane, iar potrivit recensământului fiscal din 1850 – deja 163 persoane), la 13 martie 1856 Senatul acordă evreilor dreptul de a beneficia de acest privilegiu[53].

Către 1857 în Basarabia erau deja 13 colonii evreieşti: în judeţele Hotin (1), Soroca (6), Iaşi (2), Orhei (2), Chişinău (1) şi Bender (1)[54].

Din numărul evreilor-agricultori doar 521 de persoane (5,1%) deţineau loturi pe pământurile statului, restul erau posesori de loturi şi beneficiau de privilegii, fiind în fond concesionari în judeţele Soroca (4657 persoane), Bender (1389), Iaşi (1378), Orhei (1062), Chişinău (644), Hotin (345) şi Akkerman (184 persoane)[55].

Ştiind că evreii au deţinut, chiar de la început, un rol important în viaţa economică a Basarabiei, ne-ar interesa ce prezentau ei ca stare socială sub raport îndeletnicitar la mijlocul sec. al XIX-lea. Întru soluţionarea acestei sarcini am apelat la datele statistice inedite privind numărul populaţiei încadrate în diferite ramuri economice din 1858 (Tabelul 16).

Tabelul 16

Populaţia evreiască din Basarabia, sub raport îndeletnicitar, la 1858*

Oraşele şi

judeţele

Negustori

Agricultori

Meşteşugari

Mica
burghezie**

Numărul total

Raportul

familiilor, în %

Familii

Persoane

Familii

Persoane

Familii

Persoane

Familii

Persoane

Familii

Persoane

Negustori

Agricultori

Meşteşugari

Mica

burghezie

Oraşele

Chişinău

Orhei

Soroca

Bălţi

Hotin

Bender

Akkerman

Cahul

Chilia

Ismail

Reni

190

126

113

1426

638

1209

647

953

748

188

121

125

123

795

102

118

376

363

2048

338

199

355

793

243

203

408

8861

1588

1403

1603

5651

1473

1426

553

2698

2361

444

341

431

911

393

222

496

11082

2328

2730

2264

6644

2597

1635

674

3186

8,0

20,5

37,0

16,9

12,4

19,1

7,2

100,0

14,3

2,6

4,8

5,2

3,4

4,7

0,7

0,5

19,1

1,4

15,2

86,7

76,1

58,3

82,4

87,1

61,8

91,4

85,7

82,2

95,2

În total

726

6159

315

1829

4691

25339

5732

33327

12,7

5,5

81,8

Judeţele

Chişinău

Orhei

Soroca

Iaşi

Hotin

Bender

Akkerman

Cahul

113

397

133

229

664

1062

4657

1378

345

1910

184

410

111

493

701

634

922

394

2366

4238

3213

6771

188

224

561

1098

853

954

229

1058

3428

8895

5001

7116

1910

184

243

50,4

12,1

36,2

15,6

3,4

100,0

10,1

13,0

49,6

87,9

63,8

74,3

96,6

87,0

În total

1011

10200

465

2908

1170

4012

27835

25,2

2,3

72,5

Numărul total

726

6159

1011

10200

408

2294

7599

42509

9744

61162

7,4

10,4

4,2

78,0

* ANRM, F. 134, inv. 3, d. 156, f. 205-206.

** Mica burghezie (мещане) – pătură socială ce includea diferite categorii de orăşeni: mici negustori şi meseriaşi, funcţionari şi salariaţi săraci, proprietari mici (de case) etc.

Datele Tabelului 16 confirmă stratificarea evreilor din Basarabia în patru categorii sociale: negustori, agricultori, meşteşugari şi mica burghezie. Este vădită o preponderenţă absolută a micii burghezii – 78% de familii (69,5% din numărul total de persoane), comparativ cu: 10,4% de familii (16,7% persoane) – agricultori; 7,4% de familii (10,1% persoane) – negustori şi 4,2% de familii (3,7% persoane) – meşteşugari. Ponderea micii burghezii este destul de mare în oraşele Basarabiei, constituind în medie 81,8% de familii (76,0% din numărul total de persoane) sau, respectiv:
95,2% de familii în Reni, 91,4% – în Akkerman, 87,1% – în Hotin, 86,7% – în Chişinău, 85,7% – în Chilia, 82,4% – în Bălţi etc. Ceva mai mic era numărul micii burghezii evreieşti în judeţele Basarabiei, constituind în medie 72,5% de familii (61,7% din numărul total de persoane), în unele judeţe având însă o preponderenţă absolută: 96,6% de familii în Hotin, 87,9% – în Orhei, 87,0% – în Cahul, 74,3% – în Iaşi, 63,8% – în Soroca etc.

Destul de mic era numărul evreilor-agricultori, el constituind în medie 10,4% de familii (16,7% persoane) pe întregul teritoriu, sau 25,2% de familii (36,6% persoane) în aşezările rurale în care erau localizaţi, prevalând absolut (în comparaţie cu celelalte stări evreieşti) în judeţele Bender şi Akkerman – 100% de familii, în judeţul Chişinău – 50,4% familii, în judeţul Soroca – 36,2%, în judeţul Iaşi – 15,6%, în judeţul Orhei – 12,1% şi în judeţul Hotin – 3,4% familii.

La începutul anilor ’60 ai sec. al XIX-lea, conform datelor expuse în lucrarea redactată de P.Kruşevan, în Basarabia erau 16 colonii evreieşti: o colonie în judeţul Hotin (Lomacineţ), 10 – în judeţul Soroca (Mereşeuca Nouă, Liublin, Vertiujeni, Căpreşti, Mărculeşti, Zguriţa, Briceva, Dumbrăveni, Starovca şi Teleneştii Noi), 2 – în judeţul Bălţi (Alexandreni şi Valea-lui-Vlad), 2 – în judeţul Orhei (Şibca şi Nicolaievca-Bolgrad), 2 – în judeţul Chişinău (Golovca şi Constantinovca) şi o colonie în judeţul Bender (Romanovca). În aceste colonii (în afară de Golovca – care deja era nepopulată) erau înregistrate cca 1082 gospodării evreieşti cu un număr de 10589 persoane[56].

Dar, pe parcurs numărul coloniilor evreieşti s-a micşorat. În 1874 existau doar 8 colonii evreieşti (inclusiv una nepopulată): o colonie în judeţul Iaşi cu o populaţie de 220 bărbaţi care dispuneau de 384 desetine de pământ şi 7 colonii (inclusiv una nepopulată) în judeţul Soroca cu o populaţie de 479 bărbaţi şi, respectiv, 5479 desetine de pământ[57].

În pofida descreşterii numărului de colonii evreieşti, unele colonii apar şi la sfârşitul anilor ’90 ai sec. al XIX-lea. În baza deciziei Comitetului de Miniştri din 10 iunie 1898, ministrul de Interne Goremâkin propune confirmarea proiectului de regulament pentru popularea de către evrei a unei părţi din moşia „Djenan-Abbad”, din judeţul Bender, ce aparţinea baronului Horaţiu Ghinţburg. Colonia includea 500 desetine de pământ, inclusiv: 400 desetine urmau a fi împărţite familiilor de colonişti evreii, fiecare familie primind câte 20 desetine, iar 100 desetine – pentru păşunat şi loturile de rezervă. Evreii încheiau cu proprietarul moşiei contracte în care erau stipulate drepturile şi obligaţiile coloniştilor, modalitatea de achitare a sumelor băneşti pentru pământul ocupat, construcţia caselor etc.[58]. La 19 iunie 1898 decizia Comitetului de Miniştri este confirmată de împărat[59]. Colonia a fost numită „Rossianka”. Coloniştii erau selectaţi de proprietarul moşiei sau de urmaşii lui, din rândurile evreilor care au absolvit şcoli agricole, de pomicultură şi silvicultură sau alte instituţii de învăţământ. Erau admişi doar evreii eliberaţi de serviciul militar şi care erau cunoscuţi cu munca agricolă. La selectare familiile numeroase aveau priorităţi faţă de familiile puţin numeroase. Coloniştii erau scutiţi în primii 4 ani de plata taxelor în folosul proprietarului[60].

Despre situaţia demografică, funciară şi economică a comunităţilor evreieşti din Basarabia de la începutul sec. al XX-lea relatează datele statistice din 1909 (Tabelul 17).

Tabelul 17

Situaţia demografică şi economică a coloniilor evreieşti din

Basarabia în 1909, în baza datelor comunităţilor evreieşti*

Coloniile evreieşti	Numărul total de colonişti**		Proprietatea funciară (în desetine)		Pământ aflat în proprietate* (în desetine)**			Inventar		Animale
Coloniile evreieşti	Familii	Persoane	În total	La o singură familie	Pământ arabil	Păşuni	Livezi şi vii	Cai	Unelte de muncă	Vite cornute	Oi
Dumbrăveni	219	1132	1179	8,48	1093	-	20	178	137	90	347
Liublin	68	411	234	3,77	100^2/3	90	7^1/3	54	88	48	16
Vertiujeni	74	397	390	8,30	347^1/3	-	5^2/3	39	70	47	-
Valea-lui-Vlad	120	716	436	5,32	278^2/3	-	14^1/3	74	144	61	-
Briceva	153	820	289	3,48	241	-	-	67	32	36	119
Mărculeşti	158	820	504	4,10	322	120	-	109	179	89	-
În total	792	4296	2942	5,48	2382^2/3	210	47^1/3	521	617	371	472

* Еврейская энциклопедия. Свод законов об еврействе и его культуре в прошлом и настоящем, т. IV. – СПб., с. 390.

** Colonişti cu pământ şi fără de pământ şi mici-burghezii cu pământ.

*** Cealaltă parte de pământ era ocupată de case, drumuri etc.

Caracterizând coloniile evreieşti din Novorosia, autorul studiului dedicat răspândirii agriculturii în rândurile evreilor din Rusia evidenţiază coloniile din Basarabia, care au fost fondate pe pământurile luate în arendă (în afară de cele obţinute în proprietate particulară). El constată că, din numărul total de 9 colonii câte existau în Basarabia la sfârşitul sec. al XIX-lea, la începutul sec. al XX-lea (1909) au rămas doar 6 colonii. Având de 5 ½-6 ori mai puţine pământuri decât coloniile din gubernia Ekaterinoslav, coloniile evreieşti din Basarabia întreceau cu mult după numărul de familii pe cele din Ekaterinoslav. Aceasta se lămureşte prin faptul că mai mult de jumătate din colonişti (700 familii) o constituia populaţia mic-burghezilor, neagricolă. Ca rezultat, coloniile evreieşti din Basarabia se deosebesc radical de cele din guberniile Herson şi Ekaterinoslav. Chiar şi în coloniile cu caracter agricol, doar 1/5 din evreii se ocupau cu munca agricolă, ceva mai mult de 1/5 – cu munca salariată şi cca 75% practicau diferite activităţi – meşteşugul, comerţul etc.[61] Un alt autor, descriind coloniile evreieşti din Basarabia, scria: „Lotul mediu agricol al colonistului (5,48 desetine) este mult mai mic ca al ţăranului rus local (8,2 desetine). Preţul unei desetine de pământ constituie cca 300 ruble. Mai frecvent este cultivat porumbul (43,09% din suprafaţa cultivată), grâul (34,44%) şi orzul (11,45%). Beneficiul net (1896-1899) de la o desetină de pământ cultivată cu porumb constituia 70 rub. (fără folosirea muncii salariate), de la o desetină de grâu – 40 rub. şi de la o desetină de orz – 28 rub.; metodele de lucrare a pământului sunt mult mai inferioare de nivelul mediu; sistemul de obţinere a recoltelor variabile aproape lipseşte. În colonii este un număr mare de populaţie care se ocupă cu comerţul, dar care tinde să se ocupe şi cu agricultura; pe de altă parte, agricultorii tot mai mult caută singuri să-şi realizeze cerealele recoltate”[62].

Administraţia regională era nemulţumită de activitatea evreilor-agricultori. Mareşalul judeţean al nobilimii din Basarabia Catargi scria în această privinţă că „coloniile evreieşti[63] vor exista permanent cu mari abateri de la prevederile Regulamentului în vigoare. Acestea şi-au însuşit dreptul de a se ocupa cu tot felul de comerţ, inclusiv cu instituirea prăvăliilor, iar comerţul cu băuturi alcoolice adună în permanenţă în fiecare casă o mulţime de oameni simpli, predispuşi la beţie, respectiv, fiind înşelaţi de către evrei”[64].

Cu toate că evreii-agricultori beneficiau de anumite privilegii şi erau întreprinse unele măsuri de încurajare a agricultorilor, nivelul gospodăresc în coloniile evreieşti era destul de scăzut, fapt ce dovedeşte incapacitatea evreilor de a se ocupa cu agricultura şi ireverenţa lor faţă de această ramură a gospodăriei, deoarece din fire le era dat să fie negustori sau meseriaşi. A.Zaşciuk descrie în 1857 coloniile evreieşti astfel: „…în gospodăriile evreieşti pământurile nu sunt lucrate, vităritul ca ramură nu există, locuinţele sunt în stare de neglijenţă, ei asigurându-şi existenţa practicând diferite îndeletniciri şi meşteşugul casnic. În pofida eforturilor poliţiei orăşeneşti şi judeţene de a-i reţine în aşezările lor, majoritatea coloniştilor locuiesc în oraşe”[65].

Despre acest fapt scriau în 1868 şi autorităţile locale, care comunicau că „…foarte puţini evrei rămaseră în categoria coloniştilor; din cauza incapacităţii de a-şi trăi viaţa la sat, marea lor majoritate s-a transferat la oraş şi se ocupă cu diferite meşteşuguri, îndeosebi cu comerţul”[66].

Cauza eşecului transferării evreilor în mediu rural şi neacomodarea lor la munca agricolă este lămurită de evreii înșişi din acea perioadă. Negustorii David Zelenski din Kremenciug, Iosif Rabinovici din Pavlograd şi mic-burghezul Iacov Goldenveizer din Uman, care la sfârşitul anului 1840 au prezentat proiectul instituirii unei colonii exemplare evreieşti, lămuresc eşecul instituirii coloniilor evreieşti prin faptul că „…timp de nouăsprezece secole evreii nu s-au ocupat cu lucrarea pământului, faţă de care au pierdut interesul. Obişnuiţi cu comerţul cu amănuntul, care le aducea, uneori, foloase esenţiale, în plus fiind superstiţioşi din fire, ei n-au observat partea pozitivă a măsurilor întreprinse de guvern şi le-au conceput ca fiind începutul exterminării lor totale; ireverenţa lor faţă de viaţa agricolă îşi are explicaţia în incapacitatea înnăscută a tuturor evreilor faţă de munca fizică”[67]. Cu referire la eşecul coloniilor evreieşti din Bielorusia ei scriau că evreii „…au ales starea de agricultori nu din dragoste faţă de munca fizică şi viaţa sedentară, dar ca un ultim mijloc de a-şi redresa starea de disperare. Deşi beneficiau de privilegii, aceasta nu le încurca să se ocupe cu geambaşlâcul şi alte îndeletniciri. Pentru o sumă mică de bani colonistul primea paşaport şi pleca unde dorea; în guberniile Ekaterinoslav şi Herson erau foarte mulţi evrei. Surugii, morari, vânzători, bucătărese, doici – iată şirul ocupaţiilor în care erau încadraţii evreii, din rândul coloniştilor, la locuitorii acestor gubernii. În colonii nu avea cine să lucreze; plantaţiile au rămas părăsite; permanent bântuia foametea; peste tot domina o stare generală de neglijenţă, iar sărăcia, împreună cu tristeţea îi domina în marea lor majoritate pe colonişti. Coloniile nu doar că nu aveau nimic atrăgător pentru evreii colonişti, dar le creștea dezgustul faţă de agricultură, făcându-i să creadă, tot mai mult, în ideea că anume evreii nu au careva aptitudini faţă de această ramură economică”[68]. Autorii proiectului constată că trecerea evreilor în categoria coloniştilor a fost dictată, în fond, de dorinţa de a se „…elibera de prestaţii şi de recrutare”[69].

Din 1882 evreii din Basarabia au fost supuşi unor presiuni considerabile, după ce autorităţile ţariste i-au făcut vinovaţi de tulburările în rândurile populaţiei rurale. În consecinţă, mulţi evrei s-au mutat la oraş, încadrându-se în categoria meşteşugarilor şi burgheziei comercial-industriale. Începând cu 1899, puţinele colonii rămase au primit sprijinul Jewish Colonization Association din Paris. Datorită acestui sprijin, evreii agricultori au putut să-şi organizeze comercializarea produselor proprii şi să le exporte, cu precădere prin portul Odesa, în ţările din Europa. Însă, această măsură puţin ce a schimbat situaţia coloniilor evreieşti din Basarabia[70].

Nereuşita organizării coloniilor evreieşti în Basarabia a fost determinată de faptul că evreii arendau, de regulă, pământul de la moşieri şi, după expirarea termenului de arendă, moşierul îi putea alunga în orice moment de pe pământurile arendate. În plus, nici statul nu a manifestat o atenţie deosebită faţă de evreii agricultori, comparativ cu coloniştii străini. Existau şi alţi factori care au influenţat direct rezultatele colonizării: sărăcia şi mizeria în care trăiau coloniştii evreii, lipsa de cunoştinţe şi deprinderi în sfera agricolă, permanentele secete care pustiiau câmpurile, sistemul birocratic cu care se ciocneau frecvent coloniştii, abuzurile de tot felul la construcţia caselor pentru evrei, asigurarea proastă cu inventar agricol, forţă de tracţiune etc. Dar, după cum am constat anterior, n-au fost la înălţime nici evreii capitalişti, cărora guvernul le-a acordat mari drepturi în ce priveşte cumpărarea pământurilor şi popularea lor cu confraţi de-ai lor, mai săraci. Aceştia erau preocupaţi de afaceri mult mai serioase – cămătăria, comerţul, industria, concesiunile, arenda etc., care la aducea profituri mari şi sigure.

Drept rezultat, la începutul sec. al XX-lea, deşi formal mai continuau să existe, coloniile evreieşti şi-au pierdut din statutul lor de altădată şi s-au transformat în sate obişnuite[71].

[1] Despre statutul coloniilor evreieşti din Rusia a se vedea mai detaliat: Алексей Миллер. Империя Романовых и национализм. Эссе по методологии исторического исследования. – М., 2010, с. 142-165.

[2] Еврейская энциклопедия. Свод законов о еврействе и его культуре в прошлом и настоящем, т. IV. – СПб., 1991, с. 387.

[3] Руководство к русским законам об евреях. Составил присяжный поверенный М.И. Мыш. Издание четвертое, пересмотренное и значительно дополненное. – СПб., 1914, с. 406.

[4] ПСЗРИ. Собр. I, т. XXVIII, 1804-1805, отд. первое, №21547. – СПб., 1830, с. 731-737.

[5] Руководство к русским законам об евреях, с. 407.

[6] ПСЗРИ. Собр. II, т. X, 1835, отд. первое, №8054. – СПб., 1836, с. 308-323.

[7] Руководство к русским законам об евреях, с. 407.

[8] ПСЗРИ. Собр. II, т. XXII, 1847, отд. первое, №20977. – СПб., 1848, с. 177-181.

[9] În guberniile apusene ale Rusiei intrau: guberniile Kiev, Podolia, Volânia, Vilno, Kovno, Grodno, Vitebsk, Movilău şi Minsk.

[10] ПСЗРИ. Собр. II, т. XXVII, 1852, отд. первое, №26532. – СПб., 1853, с. 525-527.

[11] ПСЗРИ. Собр. II, т. XXXIV, 1859, отд. второе, №35017. – СПб., 1861, с. 177.

[12] ПСЗРИ. Собр. II, т. XXXVI, 1861, отд. второе, №37553. – СПб., 1863, с. 393.

[13] ПСЗРИ. Собр. II, т. XL, 1865, отд. первое, №41802. – СПб., 1867, с. 191.

[14] ПСЗРИ. Собр. II, т. XLII, 1867, отд. второе, №45198. – СПб., 1871, с. 328-329.

[15] ПСЗРИ. Собр. II, т. XLI, 1866, отд. первое, №43354. – СПб., 1868, с. 609.

[16] Руководство к русским законам об евреях, с. 409.

[17] С.Я. Боровой. Еврейская земледельческая колонизация в старой России. – М., 1928, с. 140.

[18] ПСЗРИ. Собр. II, т. XIX, 1844, отд. первое, №18562. – СПб., 1845, с. 910-917.

[19] Еврейская энциклопедия. Свод законов об еврействе и его культуре в прошлом и настоящем, т. IV. – СПб., 1991, с. 388.

[20] ANRM, F. 2, inv.1, d. 3328, f. 1.

[21] Despre proiectul şi modalitatea organizării coloniilor agricole evreieşti din Basarabia, propuse de David Zelenski, Iosif Rabinovici şi Iacov Goldenveizer, a se vedea mai detaliat: ANRM, F. 2, inv.1, d. 3328, f. 2-9 verso, 13-20 verso.

[22] Ibidem, f. 2.

[23] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 3328, f. 1-1 verso.

[24] Ibidem, f. 10 verso.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem, f. 11.

[27] ПСЗРИ. Собр. II, т. XIX, 1844, отд. первое, №18562. – СПб., 1845, с. 910-917.

[28] Conform deciziei imperiale cu referire la evrei din 16 decembrie 1846, în decursul anilor 1847 şi 1848 în Basarabia urma să fie efectuat un recensământ al evreilor, iar aceştia supuşi recrutării în baza principiilor generale (ПСЗРИ. Собр. II, т. XXI, 1846, отд. второе, №20709. – СПб., 1847, с. 677).

[29] ПСЗРИ. Собр. II, т. XIX, 1844, отд. первое, №18562. – СПб., 1845, с. 914.

[30] ANRM, F. 6, inv. 9, d. 345, f. 1, 2-2 verso.

[31] Ibidem, f. 7.

[32] Ibidem, f. 17-18.

[33] ANRM, F. 6, inv. 9, d. 345, f. 21-21 verso

[34] Ibidem, f. 37-38.

[35] Ibidem, f. 58-58 verso.

[36] Ibidem, f. 57.

[37] ANRM, F. 6, inv. 9, d. 345, f. 105-105 verso. Listele celor 73 familii de evrei a se vedea: Ibidem, f. 106 verso-117.

[38] Ibidem, f. 341-341 verso. Listele celor 80 familii de evrei a se vedea: Ibidem, f. 342-353 verso.

[39] Ibidem, f. 281-281 verso.

[40] Ibidem, f. 237 verso-238, 377-377 verso.

[41] Ibidem, f. 347-347 verso.

[42] ANRM, F. 6, inv. 9, d. 345, f. 347 verso-348.

[43] Spre regret, izvorul nu indică anul alcătuirii statisticii. Considerăm însă că această statistică privind evreii din întreaga Basarabie a fost alcătuită în baza deciziei imperiale cu referire la evrei din 16 decembrie 1846, care prevedea ca în decursul anilor 1847 şi 1848 în Basarabia să fie efectuat un recensământ al tuturor evreilor, iar aceştia supuşi recrutării în baza principiilor generale (ПСЗРИ. Собр. II, т. XXI, 1846, отд. второе, №20709. – СПб., 1847, c. 677.).

[44] ANRM, F. 134, inv. 1, d. 103, f. 42 verso-43, 43 verso-44, 50 verso-51, 52 verso-53, 54 verso-55, 55 verso-56, 56 verso-57, 58 verso-59, 61 verso-62.

[45] Ibidem, F. 6, inv. 9, 1853-1855, d. 819, f. 1-2 verso, 59.

[46] ANRM, F. 134, inv. 1, d. 103, f. 58-58 verso, 126-126 verso, 129-129 verso.

[47] Ibidem, f. 58 verso, 126.

[48] Ibidem, F. 134, inv. 3, 1854, d. 129, f. 1-3, 18 verso-19, 28-36 verso.

[49] Ibidem, F. 6, inv. 3, 1853-1856, d. 658, f. 32-32 verso, 43-43 verso.

[50] П.Кеппен. Девятая ревизия. Исследования о числе жителей России в 1851 году. – СПб., 1857, с. 25.

[51] А.Накко. Бессарабская область в историческом, экономическом и статистическом отношении (рукопись). – Кишинев, 1879, c. 217.

[52] La 17 iunie 1854, guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei confirmă că evreii din gubernia Podolia, în număr de 170 de persoane, prin demersurile împuterniciţilor din 28 iunie, 2 şi 30 iulie, 3 septembrie şi 10 octombrie 1840 înaintate Administraţiei Financiare a Basarabiei, cer să fie înscrişi în categoria evreilor-agricultori pe pământurile cumpărate de societăţile lor în localitatea Valea-lui-Vlad, judeţul Iaşi (ПСЗРИ. Собр. II, т. XXXI, 1856, отд. первое, №30260. – СПб., 1857, с. 126).

[53] ПСЗРИ. Собр. II, т. XXXI, 1856, отд. первое, №30260. – СПб., 1857,
с. 125-127.

[54] Valentin Tomuleţ. Burghezia evreiască din Basarabia sub raport îndeletnicitar (În baza datelor statistice inedite din 1858). – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socio-umane”. – Chişinău, 1998, p. 74.

[55] ANRM, F. 134, inv. 3, d. 156, f. 199 verso-200.

[56] Бессарабия. Географический, исторический, статистический, экономический, этнографический, литературный и справочный сборник / Под редакцией П.А. Крушевана. – М., 1903, c. 187.

[57] AISR, F. 1284, inv. 92, 1874, d. 11, f. 17-17 verso, 19-19 verso.

[58] Руководство к русским законам об евреях, с. 147.

[59] Сборник законов об евреях с разьяснениями Правительствующего Сената и циркулярами Министерств. Составили Л.В. Лессен и В.Фридштейн. – СПб., 1904, с. 203-204.

[60] Statutul coloniei (cele 18 articole ale contractului), a se vedea mai detaliat: Ibidem, с. 204-205.

[61] Еврейская энциклопедия. Свод законов об еврействе и его культуре в прошлом и настоящем, т. VII. – СПб., 1991, с. 758.

[62] Ibidem, vol. IV, p. 390.

[63] Catargi se referea la coloniile evreieşti din judeţele Iaşi şi Soroca, unde comerţul cu băuturi alcoolice se desfăşura cu mari încălcări ale Regulamentului (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 875, f. 108 verso).

[64] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 875, f. 109.

[65] А.Защук. Этнография Бессарабской области. – În: ЗООИД.– Одесса, 1863, т. V, с. 527.

[66] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 7681, f. 156.

[67] Ibidem, d. 3328, f. 3.

[68] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 3328, f. 3 verso-4.

[69] Ibidem, f. 4.

[70] Mariana Hausleitner. Germanii şi evreii în Basarabia în secolele XIX şi XX. – În: Stefan Ihrih, Vasile Dumbrava, Dietmar Muller, Igor Şarov (ed.). Istorie între ştiinţă şi şcoală – perioada interbelică în Basarabia. Studii, materiale, surse şi sugestii. – Chişinău, 2008, p. 79.

[71] В.С. Зеленчук. Население Бессарабии и Поднестровья в XIX в. – Кишинев, 1979, c. 205.

Pagini

COLONIE EVREIASCĂ (еврейская колония)

Tabelul 16

Oraşele

Chişinău

Orhei

Soroca

Bălţi

Hotin

Bender

Akkerman

Cahul

Chilia

Ismail

Vizualizări: