CONSILIUL COMERCIAL (Коммерческий совет)

CONSILIUL COMERCIAL (Коммерческий совет) – organ consultativ pe lângă Ministerul de Finanţe din Rusia, creat la 23 octombrie 1829 (după ce la 11 iulie 1828 fusese creat, în calitate de organ consultativ, Consiliul manufacturilor[1]) în scopul înviorării activităţii comerţului interior şi exterior[2], a cărui activitate era legată şi de unele probleme ce vizau nemijlocit comerţul în Principatele Române şi în Basarabia.

Potrivit Regulamentului, Consiliul comercial a fost creat la Sankt Petersburg şi dispunea de filiale în Moscova, Riga, Arhanghelsk, Odesa, Taganrog şi „acolo unde ulterior se va considera necesar”[3]. El urma ca, la cererea Ministerului de Finanţe, să-şi expună viziunile sale cu privire la problemele de comerţ, să înainteze propuneri pentru înviorarea comerţului, să întreţină o corespondenţă permanentă cu filialele din alte oraşe pentru a primi informaţiile necesare referitor la comerţ şi să transmită dispoziţiile de rigoare[4]. Întrebările ce se refereau concomitent la comerţ şi industrie erau discutate în cadrul şedinţelor comune ale ambelor Consilii – al manufacturilor şi comercial, iar părerile lor vizavi de problemele în discuţie era aduse la cunoştinţă Ministerului de Finanţe.

La şedinţa Consiliului participau directorul Departamentului manufacturilor şi comerţului interior şi directorul Departamentului comerţului exterior. Unul din directori era numit de împărat preşedinte al Consiliului comercial. În cazul în care împăratul nu numea concret un preşedinte, cel ce deţinea o funcţie mai înaltă deţinea în mod automat şi postul de preşedinte. Membrii Consiliului erau numiţi de ministrul de Finanţe din rândurile negustorilor ruşi de ghilda întâi ce se ocupau cu comerţul exterior şi interior, aleşi de către se ocupau cu negustoreşti, şi din rândurile negustorilor străini care practicau comerţul în Rusia[5]. Consiliul comercial era alcătuit din 24 de persoane – 16 negustori ruşi şi 8 negustori străini. Ministerul de Finanţe putea numi membri ai Consiliului şi persoane din rândurile negustorilor care dispuneau de mari capitaluri comerciale.

Filialele Consiliului comercial erau alcătuite din 6 membri, aleşi după aceleaşi principii ca şi Consiliul, din numărul negustorilor primelor două ghilde şi al negustorilor străini. Numărul membrilor filialelor Consiliului putea fi mărit cu acordul sau în baza hotărârii Administraţiei regionale, dar nu mai mult de două ori. Filialele erau reprezentate de guvernatorii civili sau de şefii administraţiilor speciale, care confirmau componenţa membrilor filialelor Consiliului comercial cu aprobarea finală a ministrului de Finanţe[6].

Izvorul atestă că funcţia de membru al Consiliului comercial şi al filialelor acestuia era una prestigioasă, fiind și salarizată.

N.S. Kineapina consideră că prin crearea Consiliului comercial şi a Consiliului manufacturilor autorităţile centrale tindeau să exercite un control mult mai efectiv şi riguros asupra comerţului şi să dirijeze dezvoltarea industriei şi a comerţului, să dispună de informaţii mult mai veridice atât privind starea industriei, cât şi a anumitor ramuri ale ei, să coordoneze activitatea comerţului interior şi exterior[7]. Analiza componenţei sociale, a funcţiilor, drepturilor şi a importanţei ambelor Consilii demonstrează cu lux de amănunte că ele se deosebeau radical unul de altul. Astfel, Consiliul manufacturilor era alcătuit din 6 nobili, 6 negustori, 2 profesori de chimie şi mecanică şi un tehnolog, care erau numiţi de către guvern[8], iar Consiliul comercial era ales, după cum am menţionat supra, exclusiv din negustori din capitală. Prin urmare, şi puterea de influenţă a dispoziţiilor acestor două instituţii era diferită. Dacă Consiliul manufacturilor se supunea direct Departamentului manufacturilor şi comerţului interior, apoi Consiliul comercial era supus nemijlocit Ministerului de Finanţe şi nu se subordona nici unuia din departamente; el putea analiza şi discuta doar întrebările legate nemijlocit de comerţ. Prin urmare, putem constata că, în pofida intenţiilor iniţiale ca prin intermediul acestor două Consilii să fie protejate interesele burgheziei, în realitate aceste două instituţii n-au fost în stare să se transforme în organe importante la care burghezia comercială ar fi putut apela pentru a-şi proteja interesele economice. Inutilitatea acestor două Consilii a fost confirmată ulterior şi de Ministerul de Finanţe, care a declarat că ele au încetat a mai corespunde „situaţiei şi condiţiilor actuale ce s-au creat în domeniul industriei şi comerţului”[9].

La una din primele şedinţe comune ale filialelor din Moscova ale Consiliului manufacturilor şi ale Consiliului comercial, la dispoziţia ministrului de Finanţe a fost discutat memoriul preşedintelui Divanelor Principatelor Române din 26 aprilie 1830 P.D. Kiselev, referitor la avantajele comerţului Rusiei cu Principatele Române şi Basarabia. Memoriul conţinea informaţii valoroase privind comerţul exterior al Principatelor Române, relaţiile comerciale dintre Principate şi Rusia, date privind numărul total al populaţiei şi activitatea burgheziei comerciale. În memoriu erau analizate cauzele ce frânau extinderea relaţiilor comerciale ale Rusiei cu Moldova şi Ţara Românească şi erau expuse măsurile ce puteau influenţa benefic asupra ameliorării acestor relaţii. În memoriu era analizată şi activitatea celor mai importante ramuri economice din Principate, studiate bogăţiile naturale, caracterizate căile comerciale.

Un compartiment aparte al memoriului era dedicat Basarabiei[10].

Pentru extinderea relaţiilor comerciale ale Rusiei cu Principatele Române şi Basarabia, P.D. Kiselev considera necesară crearea unei comisii alcătuite din fabricanţi şi negustori care urma să cerceteze situaţia în industria acestor ţinuturi. Discutând acest memoriu, membrii Consiliilor s-au pronunţat împotriva trimiterii în Principatele Române a industriaşilor şi negustorilor, din considerentul că acolo se afla deja un funcţionar al Ministerului de Finanţe, care făcuse unele investigaţii asupra problemelor în cauză. În schimb, pentru informarea mai amplă a negustorilor şi industriaşilor ruşi cu situaţia economică din Principatele Române şi din Basarabia, s-a propus ca memoriul lui P.D. Kiselev să fie publicat în una din revistele sau ziarele editate sub egida Ministerului de Finanţe.

Concomitent, consilierul comercial Titov, industriaş şi negustor bine cunoscut, a fost împuternicit din numele ambelor Consilii să-şi expună părerea privitor la problema în cauză. Astfel, putem constata interesul în creştere al aparatului economic rus faţă de capacităţile comerciale ale acestor regiuni periferice. Dacă până nu demult mărfurile industriale ruse nu doar că nu-şi găseau piaţă de desfacere în Principatele Române (mai mult, oraşul Iaşi era considerat, la fel ca şi oraşele Brodî şi Cernăuţi, unul din depozitele principale pentru mărfurile străine de contrabandă, venite în special din Leipzig şi Viena, care satisfăceau nu doar cererea Basarabiei, dar şi a guberniilor Podolia, Herson, asigurând parţial şi piaţa Volâniei şi a Kievului – în defavoarea comerţului şi industriei ruse), apoi după măsurile prohibitive întreprinse de guvernul rus „… exportul mărfurilor industriale din Rusia în regiunea Basarabia
a început să crească din an în an, atingând în 1829 valoarea de 4142695 ruble”[11]. Titov considera că numărul redus al populaţiei din oraşele şi satele Basarabiei era motivul din care 2/3 din aceste mărfuri urmau să fie exportate pe cale de tranzit în Moldova şi în Ţara Românească. Fapt confirmat, susţinea Titov, de evreii (negustori) din Chişinău şi Movilău şi de negustorii din Tiraspol care afirmau că „…cea mai mare parte a mărfurilor pe care ei le cumpără în Moscova pentru Chişinău sunt expediate în Iaşi şi Bucureşti. În afară de aceasta, o parte considerabilă de blănuri din Siberia cumpărată anual de evreii din oraşul Brodî, din Moscova şi de la iarmarocul din Nijegorodsk pentru Austria pătrund în Moldova şi în Valahia pe cale de tranzit: o parte direct din Bucovina, iar alta – de la iarmarocul din Leipzig”[12].

Cât priveşte doleanţele lui P.D. Kiselev de a îndemna negustorii ruşi la extinderea relaţiilor comerciale cu Moldova şi cu Ţara Românească, similar celor pe care negustorii şi fabricanţii din Moscova le-au stabilit în 1828 pe piaţa iarmarocului din Leipzig, consilierul Titov considera că această experienţă nu poate servi drept exemplu pentru stabilirea unor relaţii comerciale permanente cu Principatele Române, din considerentul că în cazul comerţului cu Leipzigul s-a urmărit doar scopul de a dovedi Europei realizările industriei ruse, în timp ce operaţiile comerciale permanente cu ţările străine trebuie să urmărească scopul obţinerii unui venit sigur[13]. Mai mult ca atât, Titov constată că deoarece nici Iaşul, nici Bucureştiul n-au stabilit o cale comercială nici cu Moscova, nici cu Sankt Petersburgul, relaţiile comerciale dintre Principate şi Rusia pot fi benefice doar în cazul în care acestea vor fi concentrate în mâinile negustorilor din oraşele vecine Principatelor: Chişinău, Bender, Movilău, Dubăsari şi Tiraspol[14].

Membrii filialelor Consiliului manufacturilor şi ale Consiliului comercial din Moscova, susţinând totalmente opiniile consilierului
Titov şi considerând că de ele trebuie să se ţină cont în scopul dezvoltării industriei şi comerţului naţional, constată în acelaşi timp că informaţiile ce au stat la baza memoriului lui P.D. Kiselev au fost culese în perioada când Principatele Române se aflau sub ocupaţia armatelor ruseşti (se are în vedere războiul ruso-turc din anii 1828-1829). Astfel, după 3 ani de linişte şi pace, acestea nu mai corespund realităţii, iar poziţiile slabe ale industriei şi comerţului rus în Moldova, Ţara Românească şi în Basarabia au drept cauză nu lipsa spiritului de întreprinzător, cum scrie autorul memoriului, ci „condiţiile naturale nefavorabile care nu asigură recuperarea cheltuielilor pe care le au de suportat industriaşii ruşi practicând un comerţ direct cu Moldova şi Valahia”[15]. Cauza, considerau membrii filialelor ambelor Consilii, era distanţa enormă a localităţilor de frontiera cu Basarabia, cu care nu erau stabilite căi comerciale maritime. Prin urmare, izvorul nu indică (după cum constată N.S. Kineapina) că după publicarea memoriului şi discutarea lui la şedinţa Consiliului manufacturilor în decembrie 1830[16] fabricanţii şi negustorii ruşi s-au dezis de comerţul cu Principatele sub pretextul că centrele industriale ruse sunt departe de Moldova şi Ţara Românească[17]. Izvorul expune doar părerea consilierului, fabricantului şi negustorului Titov, din care rezultă, după cum am indicat mai sus, că negustorii ruşi erau cointeresaţi în comerţul cu Principatele Române şi în lichidarea cauzelor ce frânau extinderea acestor relaţii.

La finele discuţiei membrii filialelor Consiliului manufacturilor şi ale Consiliului comercial din Moscova, referindu-se la cauzele ce frânează extinderea relaţiilor comerciale dintre Rusia şi Principatele Române, dintre guberniile interne ruse şi Basarabia, constată că odată cu instituirea în 1829 a iarmarocului sf. Dumitru din Chişinău[18] şi suprimarea cordonului vamal de la Nistru extinderea relaţiilor comerciale cu Basarabia va crea condiţii mult mai favorabile pentru a asigura Moldova şi Ţara Românească cu mărfuri industriale ruse care vor fi aduse pe cale de tranzit[19].

Expunând integral discuţia pe marginea memoriului lui P.D. Ki­se­lev ce a avut loc în cadrul şedinţei comune a filialelor Consiliilor din Moscova cu privire la problema extinderii relaţiilor comerciale ale Rusiei cu Principatele Române şi Basarabia, putem constata că, deşi dispuneau de împuterniciri directe, aceste Consilii n-au contribuit efectiv la soluţionarea problemei, deoarece mult mai stringente erau problemele de ordin intern (dictate de statutul acestor Consilii), de apărare a intereselor burgheziei comerciale ruse, cu preponderenţă ale negustorilor de ghildă. Acceptând crearea Consiliului comercial în care au intrat reprezentanţii burgheziei comerciale, ţarismul a luat toate măsurile pentru a slăbi influenţa Consiliului asupra determinării direcţiilor strategice în politica comercială, dându-i un caracter consultativ şi lipsindu-l de putere administrativă.

Drept rezultat, Consiliul comercial avea de analizat cererile şi propunerile comitetelor de bursă, alcătuia regulamente privind cererile şi obligaţiunile agenţilor de bursă şi elabora anumite instrucţiuni pentru absolvenţii instituţiilor comerciale de învăţământ, cerceta cazurile de abuz în organizarea comerţului interior şi exterior etc. Întreaga activitate a Consiliului comercial era direcţionată spre apărarea intereselor negustorilor de ghildă şi limitarea (pe cât era posibil) a activităţii comerciale a ţăranilor. Multe din dispoziţiile adoptate de Consiliul comercial şi confirmate de instanţele superioare pe parcursul anilor ’30-’50 ai sec. al XIX-lea pentru guberniile interne ruse vor deveni ulterior obligatorii şi pentru periferiile naţionale, inclusiv pentru Basarabia.

Subordonarea industriei şi comerţului faţă de aceste organe nu s-a schimbat nici după crearea la 29 noiembrie 1837, la iniţiativa lui P.D. Kiselev, a Ministerului Proprietăţilor Statului [20]. Dar, majoritatea deciziilor şi hotărârilor care erau elaborate în Consiliul comercial urmau să fie aprobate de instanţele superioare. Ministrul de Finanţe, ca şi ceilalţi miniştri, era membru al organului administrativ suprem – Consiliul de Miniştri, care confirma toate deciziile şi dispoziţiile administrative. Acestea intrau în vigoare doar după ce erau semnate de împărat.

---

[1] ПСЗРИ. Собр. II, т. III, 1828, №2146. – СПб., 1830, с. 683-686.

[2] ПСЗРИ. Собр. II, v. IV, 1829, №3250. – СПб.,1830, c. 736.

[3] Ibidem, p. 736-737.

[4] Ibidem, p. 737.

[5] Ibidem.

[6] ПСЗРИ. Собр. II, т. III, 1828, №2146. – СПб., 1830, c. 738.

[7] Н.С. Киняпина. Политика русского самодержавия в области промышлен-ности (20-50-е годы XIX в.). – М., 1968, c. 238-239.

[8] ПСЗРИ. Соб. II, т. III, 1828, №2146. – СПб., 1840, с. 683-684.

[9] Г.М. Горфейн. Из истории образования Министерства торговли и про-мышленности. – În: Очерки по истории экономики и классовых отношений в России конца XIX – начала XX в. – Москва-Ленинград, 1964, с.163.

[10] О мануфактурной и торговой промышленности в Молдавии, Валахии и Бессарабской области. – În: ЖМТ. – СПб., 1832, №1, с. 103.

[11] О мануфактурной и торговой промышленности в Молдавии, Валахии и Бессарабской области. – În: ЖМТ. – СПб., 1832, №1, c. 113.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem, p. 114.

[14] О мануфактурной и торговой промышленности в Молдавии, Валахии и Бессарабской области. – În: ЖМТ. – СПб., 1832, №1, c. 115.

[15] Ibidem, p. 117.

[16] Aici N.S. Kineapina greşeşte: memoriul lui P.D. Kiselev a fost publicat în decembrie 1831, iar discursul lui s-a desfăşurat la şedinţa comună a filialelor ambelor Consilii – al manufacturilor şi al comerţului din Moscova (О мануфактурной и торговой промышленности в Молдавии, Валахии и Бессарабской области. – În: ЖМТ. – СПб., 1832, №I, с. 116-118).

[17] N.S. Kineapina. Op. cit. p. 239-240.

[18] ПСЗРИ. Собр. II, т. IV, 1829, №2712. – СПб., 1830, с. 140-141.

[19] О мануфактурной и торговой промышленности в Молдавии, Валахии и Бессарабской области. – În: ЖМТ. – СПб., 1832, №I, с. 118.

[20] Н.П. Ерошкин. Крепостническое самодержавие и его политические инсти-туты (Первая половина XIX века). – М., 1981, c. 183.