HOTARUL LUI
HALIL-PAŞA – linia de frontieră stabilită de împuternicitul
Porţii Otomane Halil-paşa în 1673 (după alţi autori – în 1672) între teritoriul locuit de nogai şi cel aflat sub autoritatea domnului
în partea de sud a spaţiului dintre Prut şi Nistru[1].
Instituirea
unei linii de frontieră a fost dictată de faptul că, după campania din 1538 a sultanului
Suleyman Magnificul, întreprinsă asupra domnului Moldovei Petru Rareş şi
crearea unei noi raiale – raiaua Bender (anterior fusese create raialele
Akkerman şi Chilia), în teritoriile din sud-estul Moldovei încep să se aşeze cu
traiul tătarii nogai, veniţi din regiunea fluviului Volga. Drept urmare,
populaţia românească din această regiune a fost nevoită să se retragă,
părăsindu-şi locurile de trai. Situaţia tensionată care s-a creat în regiune
impunea necesitatea stabilirii în această regiune a Moldovei a unui hotar între
teritoriul ocupat de tătari şi cel locuit de populaţia românească băştinaşă.
Linia de demarcare stabilită de împuternicitul Porţii Otomane Halil-paşa în
1673 (1672) trecea de la Nistru, pe marginea sudică a raialei cetăţii Tighina,
până la Botna, iar de aici, de-a lungul Valului lui Traian de Sus (numit în
cronici şi în actele vechi „hindichiul” sau „Traianul”), până la intersecţia acestuia cu râul Ialpug, apoi,
pe valea Ialpugului, spre miazăzi, până la Valul lui Traian de Jos, la sud de care
se întindeau posesiunile turceşti[2]. În literatura istorică
această linie de demarcare este cunoscută cu denumirea de „hotarul lui Halil-paşa”[3].
În aşa-numitul „iurt[4] al lui
Halil-paşa” au nimerit o parte din ţinuturile Lăpuşna, Tigheci şi alte
pământuri ale Moldovei[5].
În Basarabia, termenul „hotarul
lui Halil-paşa” este cunoscut în actele vechi în urma activităţii colonelului S.I. Kornilovici,
care, prin decret imperial din 7 martie 1817, a fost împuternicit să facă
descrierea topografică a teritoriilor din sudul Basarabiei. În această
descriere trimisul împăratului[6] a inclus
în componenţa Basarabiei propriu-zise (a Bugeacului), adică a teritoriului
stăpânit de turci şi tătari până la declanşarea războiului ruso-turc din
1806-1812, şi făşia „celor 2 ceasuri”, care se afla sub jurisdicţia Moldovei şi
unde unii boieri moldoveni, în conformitate cu hrisoavele domneşti, posedau
întinse latifundii funciare. Ca rezultat, boierii au fost nevoiţi să se judece,
timp de mai mulţi ani, cu autorităţile ţariste pentru a-şi reconfirma dreptul
la proprietăţile funciare deţinute[7].
[1] Dicţionar de Istoria Românilor. – Chişinău, 2005, p. 165.
[2] Dinu Poştarencu. Procesul intentat fără temei de către
autorităţile ruse împotriva proprietarilor de moşii din fosta fâşie a „celor 2
ceasuri”. – În: In memoriam professoris Mihail Muntean. Studii de
istorie modernă. – Chişinău, 2003, p. 32.
[3] A se vedea, spre exemplu: Gh.I. Năstase. „Hotarul lui Halil-paşa” şi „cele 2 ceasuri”. – În: Buletinul
Societăţii Regale Române de Geografie. T. L (1931). – Bucureşti, 1932,
p. 177-210.
[4] Iurt – vatră, moşie.
[5] Ion Chirtoagă. Din istoria Moldovei de Sud-Est până în anii
’30 ai sec. al XIX-lea. – Chişinău, 1999, p. 108.
[7] Despre istoria acestor
litigii a se vedea mai detaliat: Dinu
Poştarencu. Op.cit., p. 35-39.
