PORTO-FRANCO (portliber) (порто-франко) - PORT DE ANTREPOZIT

PORTO-FRANCO (portliber) (порто-франко) – termenul „porto-franco” desemnează un port, sau un cartier din port, despărţit vamal de restul teritoriului ţării, în care, potrivit unei convenţii speciale, mărfurile importate, exportate sau aflate în tranzit nu sunt supuse taxelor vamale sau altor formalităţi fiscale^[1].

Condiţiile în care se desfăşura comerţul în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea au favorizat dezvoltarea acestor porturi. Dificultăţile de comunicaţie, pericolul circuitului pe mări şi capacitatea modestă de transportare a vaselor maritime a încurajat înfiinţarea porturilor libere în locaţii convenabile, pe marile căi comerciale, unde tranzacţiile negustoreşti puteau fi realizate cu uşurinţă şi siguranţă^[2]. În Imperiul Rus, după o tentativă nereuşită de stabilire a regimului de porto-franco în peninsula Taurida[3], comerţul liber potrivit principiilor de porto-franco a fost legiferat prin manifestul împăratului Alexandru I din 16 aprilie 1817 în portul Odesa^[4], port cu care negustorii basarabeni vor ţine o legătură destul de strânsă pe parcursul sec. al XIX-lea.

Statutul de porto-franco al oraşului Odesa a fost prevăzut pentru o perioada de 30 de ani şi urma să intre în vigoare odată cu crearea condiţiilor necesare pe teren[5].

Luând în consideraţie importanţa deosebită a rolului portului Odesa în comerţul exterior al Rusiei, este necesară o analiză mai amănunţită a condiţiilor istorice ce au impus necesitatea instituirii statutului de porto-franco pentru Odesa. Din start trebuie de menţionat că explicaţia pur economică a acestui fapt este insuficientă. Deşi în preambulul manifestului lui Alexandru I se indica despre dorinţa sa „...de a oferi noi mijloace şi facilităţi pentru dezvoltarea comerţului extern şi sporirea veniturilor statului prin încurajarea industriei supuşilor noştri”[6], ar fi bizar să credem că oficialităţile ţariste urmăreau doar aceste scopuri economice.

Dorinţa de a păstra raportul de forţe stabilit în Europa după Congresul de la Viena şi rolul său de prestigiu, teama de a se pomeni în izolare diplomatică au adus la aceea că ţarismul devine adept al politicii fritrederiene. Monarhii europeni au fost nevoiţi să se adapteze la evenimentele postrevoluţionare din Europa, recurgând la compromisul dintre regimurile vechi feudale şi noile tendinţe burgheze. Cursul fritrederian al Rusiei era chemat să consolideze baza economică a sistemului de la Viena[7]. În vederea atingerii acestui scop, ţarismul este nevoit să treacă de la tariful vamal prohibitiv din 1810 la tarifele liberal-fritrederiene din 1816 şi 1819 ce reflectau principiul comerţului liber stabilit la Congresul de la Viena. Prin urmare, acordarea statutului de porto-franco pentru Odesa venea în concordanţă directă cu direcţiile de bază ale acestei politici.

Însă, decizia de a respecta politica comerţului liber, luată la Congresul de la Viena de către ţările europene, nu a fost respectată[8].
Rusia s-a dovedit a fi unica ţară care a aderat la principiul comerţului liber. De politica vamal-liberală a ţarismului au beneficiat Prusia, Austria şi Polonia. Aceasta a trezit o reacţie negativă din partea burgheziei ruse, care nu era în stare să ţină piept concurenţei libere din partea mărfurilor şi a negustorilor europeni. Statutul de porto-franc acordat Odesei a fost o încercare importantă şi pentru tânăra industrie rusă, care, în pofida tuturor eforturilor, nu o va putea suporta, deoarece politica comercială nu corespundea intereselor ţării [9].

Acordarea statutului de porto-franco pentru Odesa a fost şi rezultatul presiunilor constante asupra Administraţiei imperiale din partea burgheziei comerciale din Odesa[10] şi a nobililor din Novorosia, care sperau că acest drept va contribui la creşterea exportului de cereale din guberniile de sud ale Rusiei şi, respectiv, a capitalurilor comerciale[11].

Manifestul din 16 aprilie 1817 admitea importul fără accize în portul Odesa al tuturor mărfurilor străine, chiar şi al celor interzise prin tariful vamal general. În pofida faptului că mărfurile nu puteau fi scoase din arealul de acţiune a porto-franco fără plata tarifelor de import, acţiona principiul potrivit căruia nu negustorii duceau marfa la cumpărători, ci cumpărătorii, în general moşierii, veneau să-şi procure produsele necesare din Odesa, şi apoi, fără să mai plătească careva taxe, le scoteau în afara oraşului. Mărfurile introduse în oraş nu erau impuse la plăţi vamale; însă, în caz dacă acestea urmau să fie importate în guberniile interne, erau taxate potrivit prevederilor tarifului general[12].

Cele mai importante prevederi ale Manifestului din 1817 se refereau la importul mărfurilor străine în Rusia[13]. Moşierii considerau că, atrăgând cât mai multe vase cu mărfuri străine în port, vor reuşi să exporte prin intermediul acestora o cantitate tot mai mare de produse agricole de pe moşiile lor. Aceasta se mai lămureşte şi prin faptul că flota comercială rusă de pe Marea Neagră nu putea nici pe departe să satisfacă la acel moment, prin tonaj şi număr, cererea internă.

Pornind de la faptul că deschiderea porto-franco se tergiversa, iar mulţi negustori şi-au adus deja mari cantităţi de mărfuri în Odesa, iar alţii erau în drum, la 31 aprilie 1819 Ministerul de Finanţe adoptă decizia „Despre mărfurile importate în Odesa în perspectiva deschiderii porto-franco”[14]. Această măsură a Ministerului de Finanţe urmărea scopul de a nu limita comerţul din Odesa şi a nu cauza prejudicii negustorilor. Cele 3 puncte ale deciziei se refereau la mărfurile interzise pentru import în Odesa, care puteau fi păstrate în vamă până la deschiderea porto-franco, negustorii având posibilitatea de a le transporta înapoi în ţara de provenienţă, în baza deciziei Comitetului de Miniştri din 14 martie 1818; la mărfurile permise pentru import în Odesa, care şi ele puteau fi păstrate în
vamă până la deschiderea porto-franco, şi posibilitatea negustorilor care şi-au adus deja marfa în Odesa de a o realiza în Rusia până la deschiderea porto-franco, achitând taxa vamală, sau, în cazul lipsei de bani, să lase în vamă jumătate din marfă ca gaj, iar după comercializarea mărfii să achite taxa vamală şi să comercializeze restul mărfii, având și dreptul de a o transporta înapoi[15].

Lucrările de delimitare a hotarelor oraşului au continuat până în anul 1819 şi la 15 august, potrivit decretului din 4 iulie 1819, statutul de porto-franco a intrat în vigoare[16]. Ulterior au fost făcute unele modificări ce limitau statutul de activitate şi zonele de răspândire a dreptului de porto-franco pentru Odesa. La 1 aprilie 1821, Comisia ce se ocupa cu întrebările vamale şi comerciale, condusă de senatorul Obreskov, într-un raport adresat ministrului de Finanţe sublinia că existenţa porto-franco în Odesa pe o perioadă de 30 de ani va aduce pagube veniturilor vamale şi industriaşilor ruşi. Guvernul a fost nevoit să creeze în acelaşi an un Comitet special pentru organizarea porto-franco în Odesa în frunte cu guvernatorul Băncii de Comerţ şi al Băncii de Credit A.I. Ribopier, care a elaborat un nou regulament pentru porto-franco în Odesa, confirmat de împărat la 9 iunie 1822. Regulamentul prevedea ca mărfurile străine comercializate în Odesa să fie impuse la o taxă în favoarea oraşului în mărime de ¹/₅ din valoarea taxei vamale[17]. Noul regulament avea tangenţă directă şi cu schimbarea cursului economic al ţarismului în politica externă – trecerea de la liberalism la protecţionism, după adoptarea tarifului vamal prohibitiv din 1822.

Statutul de porto-franco acordat portului Odesa a contribuit la consolidarea poziţiilor burgheziei comerciale, care a căutat, pe parcursul anilor, să prelungească durata acestui termen. În 1827 guvernatorul militar al Novorosiei M.S. Voronţov (1823-1854, din 1828 guvernator general al Novorosiei şi Basarabiei), se adresează Administraţiei imperiale cu rugămintea de a fi prelungită durata acestui statut pentru o nouă perioadă de timp[18]. Totuşi, termenul de valabilitate a acestuia va fi prelungit cu încă 5 ani (până în 1854) abia prin decretul Senatului Guvernant din 6 iulie 1849, confirmat de împărat la 15 iunie 1849. Prin acest decret, mărfurile importate în Odesa erau impuse la o taxă vamală în valoare de ²/₅ din taxa prevăzută de tariful general (¹/₅ din taxă revenea oraşului şi ¹/₅ – statului)[19]. Ulterior, aceste prevederi vor fi prelungite, la început, pe o durată de încă 3 ani, mai târziu încă pe 2 ani, pentru ca la 18 aprilie 1859 să fie anulate definitiv[20].

Statutul de porto-franco a favorizat destul de semnificativ dezvoltarea portului Odesa în detrimentul celorlalte porturi ruse din regiune. Astfel, din cele 750 de vase intrate în 1825 în porturile Mării Negre şi ale Mării Azov, 489 au ancorat în Odesa[21]. În anii ’30 Odesa era anual vizitată de 500-600 vase maritime, iar în perioada 1845-1859 numărul acestora depăşea anual cifra de o mie[22]. Cu toate acestea, în perioada imediat următoare intrării în vigoare a statutului de porto-franco se poate observa o diminuare importantă a indicilor comerciali de bază ai Odesei. Astfel, spre exemplu, dacă în anul 1817 numai capitalurile negustorilor de ghilda I constituiau 11634328 ruble[23], atunci în anul 1821 de către negustorii celor trei ghilde au fost declarate capitaluri comerciale în valoare totală de doar 10760000 ruble[24].

Acest fenomen este legat, în primul rând, de faptul că majoritatea din ele aveau afaceri importante cu mărfurile ruse, care după 1819 nu puteau nici din punct de vedere calitativ şi nici în ce priveşte preţul să concureze cu fluxul mărfurilor străine. Era nevoie de o reorientare şi reorganizare care, însă, nu putea fi făcută imediat. La aceasta s-a adăugat şi „criza orientală” de la începutul anilor ’20, care a fost cauza falimentării multor negustori din Odesa. Astfel, dacă în anul 1821 au fost declarate capitaluri în valoare de 10760 mii ruble, atunci în anul 1824 în valoare de doar 4668 mii ruble[25]. Abia în anul 1825 s-a atestat o redresare uşoară a situaţiei, în acest an fiind declarate 49 capitaluri de ghilda întâi în valoare de 5567945 ruble[26].

Existenţa o perioadă atât de îndelungată a statutului de porto-franco a determinat dezvoltarea rapidă a Odesei, în special din punct de vedere comercial. Astfel, către 1 ianuarie 1849, din 86729 locuitori ai Odesei, 3597 (4,1%) erau înscrişi în categoria negustorilor de ghildă. Potrivit datelor statistice din anul 1851, în Odesa dispuneau de capital comercial de ghilda întâi 60 de negustori, de ghilda a doua – 90 de negustori şi de ghilda a treia – 1010 negustori. În 1853, din 96446 locuitori ai Odesei 5466 (5,7%) erau negustori, inclusiv 2907 (53,2%) erau evrei[27].

Statutul de porto-franco a constituit un factor negativ pentru dezvoltarea industriei manufacturiere din acest oraş-port şi, într-o anumită măsură, şi a celei din regiune, din cauza comerţului de contrabandă. După cum afirma istoricul V.A. Zolotov, care a studiat această problemă, după instituirea porto-franco în Odesa milioane de lire sterline şi zeci de milioane de franci şi lire au rămas în băncile din Londra, Marseille, Genova şi din alte centre ale comerţului european[28]. Aceasta datorită faptului că negustorii străini preferau să plătească pentru cerealele achiziţionate în Odesa nu cu bani „cash”, ci cu mărfuri industriale aduse din ţările lor.

Libertăţile regimului de porto-franco în portul Odesa au fost trunchiate substanţial în câteva rânduri[29] şi au fost anulate definitiv în 1859[30].

Comerţul oraşului-port Odesa cu guberniile interne se desfăşura prin punctele vamale interne ale porto-franco denumite în funcţie de drumul comercial pe care erau amplasate: Tiraspol (în special cu Basarabia şi teritoriile din stânga Nistrului), Herson, precum şi prin mai puţin importantele Kuyalnitskyi şi Malo-Fontanskyi[31].

---

[1] Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a II-a. – Bucureşti, 1998, p. 827.

[2] LoRomer, G.David. Merchants and Reform in Livorno, 1814-1868. – Berkeley, 1987, p. 19.

[3] ПСЗРИ. Собр. I, т. XXV, 1798-1799, №18373. – СПб., 1830, c. 64; А.А. Скаль-ковский. Хронологическое обозрение истории Новороссийского края (1730-1823). Часть II, с 1796 по 1823. – Одесса, 1838, c. 266.

[4] AISR, F. 19, inv. 3, d. 89, f. 13-14 verso; ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXIV, 1817, №26792. – СПб, 1830, c. 208-211.

[5] ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXIV, 1817, № 26792. – СПб, 1830, c. 208-211.

[6] AISR, F. 19, inv. 3, d. 89, f. 13.

[7] Н.П. Страхова. Тариф 1819 г. во внешнеполитических планах России. – În: Вестник Московского ун-та. Сер. 8, история. – М., 1990, №3, с. 52.

[8] AISR, F. 560, inv. 34, d. 29, f. 148.

[9] Н.С. Киняпина. Политика русского самодержавия в области промышлен-ности (20-50-е гг. XIX в). – М., 1968, с. 96.

[10] În perioada anilor 1812-1817 numărul caselor de comerţ din Odesa a crescut de la 10 la 59, iar capitalul activ al acestora de la 448812 la 11634328 ruble argint (Е.И. Дружинина. Южная Украина в 1800-1825. – М., 1971, c. 356).

[11] В.А. Золотов. Внешняя торговля Южной России в первой половине XIX в. – Ростов-на-Дону, 1963, c. 137-138.

[12] AISR, F. 19, inv. 3, d. 89, f. 13.

[13] Ibidem, f. 13-14 verso.

[14] Ibidem, f. 88.

[15] Ibidem, f. 90 verso-91 verso.

[16] ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXVI, 1819, № 27866. – СПб, 1830, c. 257.

[17] V.A. Zolotov. Op. cit., p. 141-142.

[18] E.I. Drujinina. Op. cit., p. 203.

[19] ПСЗРИ. Собр. II, т. XXIV, отд. первое, № 23310. – СПб, 1849, с. 323.

[20] Прошлое и настоящее Одессы. – Одесса, 1894, с. 28.

[21] E.I. Drujinina. Op. cit., p.355.

[22] Э.Г. Истомина. Водный транспорт России в дореформенный период. – М., 1991, с. 247.

[23] E.I. Drujinina. Op. cit., p.356.

[24] V.A. Zolotov. Op. cit., p. 37-38.

[25] Ibidem. p. 37-38.

[26] E.I. Drujinina. Op. cit., p.356.

[27] К.Смольянинов. История Одессы. – În: ЗООИД, т. III. – Одесса, 1853, с. 424, 429-430.

[28] V.A. Zolotov. Op. cit., p. 149.

[29] ПСЗРИ, собр. I, т. XXXVIII, 1822-1823, №29068. – СПб., 1830, c. 227, ПСЗРИ, собр. II, т. XXIV, 1849, отд. первое, №23310. – СПб., 1850, с. 323.

[30] Прошлое и настоящее Одессы. – Одесса, 1894, с. 28.

[31] Одесский Вестник. 1839, №46, 10 июня, с. 586.

PORT DE ANTREPOZIT (deposito franco – it., entrepôt – fr.) – port în care mărfurile puteau fi antrepozitate intermediar în traseul acestora din porturile de origine în cele de destinaţie, fără plata taxelor vamale.

În Imperiul Rus, instituirea primului port de antrepozit a fost dispusă, prin decretul lui Alexandru I din 5 martie 1804, în Odesa pentru o perioadă iniţială de 5 ani, începând cu deschiderea navigaţiei în acel an. Privilegiul se răspândea asupra tuturor mărfurilor, cu excepţia celor interzise potrivit Tarifului Vamal. Perioada maximă de depozitare a mărfurilor nu trebuia să depăşească 1,5 ani, după care termen negustorul era impus să achite taxele de import potrivit Tarifului Vamal sau să le exporte în afara Imperiului. În cazul în care stăpânul mărfurilor decidea să le comercializeze pe piaţa internă rusă, el trebuia să achite toate accizele vamale, însă era scutit de plata depozitării. În cazul în care acesta dorea să le exporte în altă ţară, el nu plătea nici un acciz vamal, dar era impus să plătească magazinajul. Cu construirea magaziilor respective a fost împuternicit guvernul. Administrarea magaziilor era efectuată de funcţionari speciali desemnaţi de către şeful Administraţiei Speciale a oraşului Odesa, iar supravegherea acestora – de către garda militară. Pentru a beneficia de dreptul respectiv, negustorii trebuiau să informeze în scris oficialităţile vamale, care şi desemnau magazia în care marfa urma să fie trimisă din carantină[1].

Societatea Comercială din Ismail şi guvernatorul general al Novo-rosiei şi Basarabiei M.S. Voronţov au înaintat în anul 1828 câteva propuneri privind acordarea anumitor privilegii oraşului Ismail. Principala iniţiativă prevedea ca portului Ismail să i se acorde dreptul de antrepozitare similar celui acordat oraşului-port Odesa. În raportul prezentat Comitetului de Miniştri, ministrul de Finanţe denunţa iniţiativa respectivă, subliniind, printre altele, că aceasta ar putea dăuna portului Odesa „prin abaterea peste măsură a comerţului, mai ales că Odesa, (...), nu s-a afirmat încă în bunăstarea sa”. Ca urmare a acestui raport, Comitetul de Miniştri a decis la 10 iulie 1828 să refuze cererea adresată de Societatea Comercială din Ismail de a i se acorda oraşului Ismail dreptul de antrepozitare[2].

---

[1] ПСЗРИ, собр. 1, т. XXVIII, 1804-1805, №21197. – СПб., 1830, c. 195-197.

[2] ASRO, F. 1, inv. 214, anul 1828, d. 21, f. 15-20 verso.