PAHARNIC (ceaşnic) – dregător de Curte
în Moldova medievală [1],
care avea grijă de băutura Domnului atât pentru aprovizionarea pivniţelor, cât,
mai ales, ca băutura Domnului să nu fie otrăvită. Paharnicul administra viile
domneşti, supraveghea pe cele particulare, percepea dijma vinului cuvenită Domnului,
judeca pricinile apărute în legătură cu viile etc. În a doua jumătate a sec. al
XVIII-lea paharnicul pierde caracterul de dregător de Curte; rămâne un dregător
fără atribuţii, un boier cu titlu fără dregătorie [2].
PALMĂ (пядь) – unitate de măsură a lungimii
egală cu distanţa dintre segmentul degetului mare şi al degetului mic al palmei
larg deschise. Împreună cu pasul, degetul şi linia palmei a făcut parte din sistemul
stânjenului, reprezentând 1/8 dintr-un stânjen, adică 0,2458 m în Ţara
Românească şi 0,2787 m
în Moldova. În sec. al XIX-lea (1855), sistemul stânjenului fiind organizat după
principiul zecimal, palma a devenit a zecea parte dintr-un stânjen [3].
În Basarabia o palmă (domnească)
era egală cu 0,131 stânjeni ruseşti, sau cu 0,39 arşine, sau cu 0,27 cm [4].
PARA (пара) – monedă de origine turcă,
emisă de sultanul Murad IV în 1626. Apare pe piaţa comercială românească din sec. al XVII-lea şi se
menţine până la introducerea sistemului monetar naţional [5].
În Basarabia, în 1813, 40 de parale
constituiau 1 leu. În 1819, la propunerea guvernatorului Basarabiei, s-a
hotărât de „..a interzice intrarea lor de peste hotare în această regiune şi de
a nu primi aceşti bani pentru achitarea impozitelor şi alte plăţi” [6].
PARTE (de sate, de moşii) – potrivit documentelor vechi medievale, satul moldovenesc,
sau obştea satului, se împărţea în părţi (a patra parte din a treia parte;
partea de jos, partea de sus etc.). Dar, după cum constată cunoscutul istoric P.P. Panaitescu,
sistemul împărţirii în părţi era un început numai al împărţirii pământului
satului în părţi individuale, fără a se fi ajuns la o formă precisă şi
definitivă[7].
Spre
exemplu, în studierea evoluţiei proprietăţii funciare din satul Tabani
(Mihalcăuţi), un interes deosebit prezintă Cartea
domnească de iscălitură de la Alexandru Iliaş voievod (decembrie 1631 –
aprilie 1633) dată fostului pârcălab Simion Pilipovschi şi surorilor sale
pentru satele Mihalcăuţi, Vascăuţi, Zubriceni ş.a., semnată la 5 august
1632[8].
Proprietăţile funciare ale acestei familii boiereşti includeau mai multe
sate din ţinutul Hotin: „…jumătate de sat Mihalcăuţii şi cu moară în părăul
Viliii, şi jumătate sat Vascăuţii şi cu heleşteu, şi cu moară pe izvorul
Viliii, şi cu jumătate sat Zubrecenii, supt Terebie, cu locul de moară în
Ciuhur, şi satul Blişcenăuţi, şi satul Iamşeneţul pe Nistru, şi satul Dieacăuţi
(Iacăuţi), ce se numeşte Bricenii, cu locul de heleşteu şi moară pe Vilie, şi
satul Vişneva pe Nistru, şi a patra parte de satul Seleşti, cu loc de moară pe
acelaşi părău, şi a treia părţi de satul Pelepăuţii (Pilipăuţi), şi a şăsa
părţi de satul Orăşanii (Orăşeni), ce sânt pe Prut, şi a şasa parte din satul
Nepolocăuţii, şi a şasa parte de sat Bărnova (Bărnov), şi a şasa parte de sat
Şăndrenii (Şendriceni), şi a şasa parte de sat Negreştii” [9].
Potrivit acestui izvor, lui
Simion Pilipovschi i-a revenit „…a patra parte de sat Mihălcăuţi, şi gumătate
sat Iamşeneţul şi a treia parţi din a patra parte din satul Nepolocăuţii”, iar
surorii sale Maruşca „…i s-a revenit…a patra parte din satul Mihălcăuţi, şi
giumătate sat Iamşe-năuţi, şi giumătate din a treia părţi ot Pilipăuţi, şi
giumătate din a şasa parte ot Bărnov, şi din Şendriceni tij aşa” [10].
După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus în 1812,
termenul „parte de sate”, „parte de moşii” s-a păstrat, figurând în actele de vânzare-cumpărare,
dăruire etc.
PAŞA (паша) – titlu dat căpeteniilor otomane (viziri etc.); rang
superior acordat personalităţilor militare şi politice din Imperiul Otoman [11].
PAŞAPORT DE AFIŞ (плакатный паспорт) – instituit în Basarabia, după aplicarea, potrivit deciziei Senatului
Guvernant din 26 decembrie 1830, începând cu 1 ianuarie 1831, a structurii
de ghildă. Pornind de la faptul că Regulamentul ghildelor din 26 septembrie
1830 acorda tuturor negustorilor din Basarabia, începând cu 1831, unele
privilegii în achitarea impozitelor de ghildă, la 5 iunie 1831 este
confirmată decizia Consiliului de Stat privind modalitatea acordării
paşapoartelor locuitorilor Basarabiei. Reieşind din privilegiile acordate
locuitorilor Basarabiei de Regulamentul ghildelor, Ministerul de Finanţe a considerat
necesar, pentru a uşura modalitatea de acordare a paşapoartelor locuitorilor
Basarabiei, ca în primii 5 ani de privilegii negustorilor, mic-burghezilor şi
ţăranilor să li se acorde aceleaşi paşapoarte ca şi în trecut –
certificate scrise; în următorii 3 ani – deja paşapoarte de afiş, fiecărei
categorii sociale, dar cu încasarea doar a ¼ din taxă, iar în ultimii 2 ani de privilegii –
cu încasarea a ½ din taxa indicată. După expirarea termenului de privilegii,
locuitorii Basarabiei primeau paşapoarte de afiş în baza legilor generale pentru
întreaga Rusie, cu încasarea deplină a taxelor. Concomitent, emiterea certificatelor
scrise a fost interzisă [12].
[1] A se vedea: Marele paharnic.
[2] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 350.
[3] Ibidem. p. 350.
[4] ANRM, F. 2,
inv. 1, d. 2011, f. 179-179 verso; Paul Mihail, Zamfira Mihail. Acte în limba română tipărite în Basarabia.
I. 1812-1830. – Bucureşti, 1993, p.150, 157, 161-163.
[5] A se vedea mai amănunţit: Instituţii
feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 351.
[6] ANRM, F. 43,
inv. 1, a. 1819, d. 29, f. 2.
[7] P.P. Panaitescu. Obştea sătească în Ţara Românească şi
Moldova. – Bucureşti, 1964, p. 155.
[8] Moldova în epoca feudalismului. Vol. III. Documente slavo-moldoveneşti. 1601-1640. – Chişinău, 1982,
p. 290-291.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem, p. 291.
[11] Documente turceşti privind istoria României. Vol. III. 1791-1812.
Întocmit de Mustafa A.Mehmet. – Bucureşti, 1986, p. 384.
[12] ПСЗРИ. Собр. II, 1831, т.
VI, отд. первое, №4631. – СПб., 1832, с.
455-457.
PÂRCĂLAB (пыркалаб) – dregător, numit de către
Divan pentru a administra un anumit teritoriu; comandanţii de cetăţi şi târguri
în sec. al XVII-lea. În sec. al XVIII-lea, odată cu instituirea ispravnicilor de
ţinuturi, pârcălabii au primit atribuţii de ispravnici, transformându-se în
ispravnici. În ţinuturile de margine pârcălabii aveau denumirea de staroste. În
afară de atribuţii militare, pârcălabii au avut atribuţii judecătoreşti şi
administrative [1].
PÂRCĂLĂBIE (пыркэлабия) – instituţia a existat
în Ţările Române cu următoarele sensuri: 1. dregătorie fruntaşă a târgului, constituind un privilegiu pe care domnul îl acorda
boierilor sau îl vindea; 2. taxă prelevată asupra mărfurilor,
care treceau ori erau negociate într-un târg. Era un venit al târgului, care
însă putea fi vândut, atribuit de Domn ca havaet boierilor dregători sau dăruit
mănăstirilor[2].
În Basarabia, până la 1818, isprăvnicia Hotinului se mai numea pârcălăbia de Hotin [3].
PECETLUITURI DOMNEŞTI (господарские печатлуиты) – certificate domneşti eliberate
ţăranilor care munceau la ocnele de sare din Moldova, pentru a fi scutiţi de prestaţii [4].
PERSOANĂ
(unitate) CONTRIBUABILĂ – unitate de evidenţă
fiscală a populaţiei de sex masculin din Rusia în sec. al XVIII-lea – a doua
jumătate a sec. al XIX-lea (1887). Pentru introducerea unui nou tip de impozit –
capitaţia (în locul celui stabilit anterior – pe gospodărie), urma să se ducă
o evidenţă a fiecărei persoane care trebuia să fie impusă impozitului, în
legătură cu care fapt a apărut şi necesitatea de a efectua recensământul
populaţiei. Persoanele care erau incluse în registrele fiscale au căpătat
denumirea de persoane impozabile (ревизские души). La început se preconiza să fie luată la
evidenţă toată populaţiei aptă de muncă, care urma să fie impusă impozitului,
iar în registrele fiscale să fie incluşi bărbaţii cu vârsta de la 16 la 60 de ani
şi femeile – de la 18 la 55 de ani. Dar, în urma efectuării primului
recensământ fiscal din 1718-1719, noţiunea de unitate impozabilă a fost
schimbată: femeile n-au fost incluse în recensămintele fiscale, iar bărbaţii au
fost incluşi toţi, indiferent de vârstă şi capacitatea de muncă. În aşa fel,
până la efectuarea următorului recensământ fiscal, persoană impozabilă era
considerată chiar şi persoana decedată (de aici şi „suflete moarte”) [5].
După
anexarea în 1812 a Basarabiei la Imperiul Rus termenul este răspândit şi pe
acest teritoriu.
[1] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 361-362.
[2] Ibidem, p. 362.
[3] ANRM, F. 5,
inv. 2, d. 301, f.42.
[4] Ibidem, F. 1,
inv. 1, 1808-1810, d. 117, f. 19.
[5] Ф.М. Лурье.
Российская история и культура в таблицах. –
СПб., 1998, с. 221; Российский
гуманитарный энциклопедический словарь. Том. III. – М., 2002, с. 136.
PIASTRU (пиастр) –
monedă de argint (şi, mai rar, de aur), care a circulat în ţările europene.
Această denumire a fost dată de europeni unei monede turceşti, cunoscută în
Imperiul Otoman şi în ţările dependente sub numele de guruş (ghursh sau gurush). Greutatea piastrului turcesc a variat
între 19-24 gr., iar valoarea lui a reprezentat 1/100 dintr-o liră otomană sau
40 parale, sau un taler turcesc [1].
[1] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 359-360.
PICIOR (foot, fect) – măsură egală în
sistemul metric cu 30,48 cm. La
momentul anexării la Rusia a braţului Sulina din gurile Dunării, prin convenţia
de la Akkerman (1826), acesta avea o adâncime a
cursului navigabil de 12 picioare, iar la începutul anului 1836 a ajuns la 8 picioare [1].
cursului navigabil de 12 picioare, iar la începutul anului 1836 a ajuns la 8 picioare [1].
PITAR (питар) – mare dregător, boier de clasa a II-a,
„mai marele brutarilor” [2],
împuternicit să îngrijească de pâinea ce trebuia servită, proaspătă, Domnului şi
Curţii. Ulterior va avea grijă de carele şi caleştile Domnului, precum şi de caii
de ham ai Domnului; cu timpul, noile atribuţii au ajuns precumpănitoare. În
Moldova marele pitar nu este menţionat ca membru al sfatului domnesc. La
începutul sec. al XVIII-lea el era „mai marele brutarilor”, dar era mare
dregător, primea uneori, ca şi în Ţara Românească, misiuni diplomatice. În sec.
al XIX-lea marele pitar a rămas boier fără dregătorie [3].
POGON (погон) – unitate de măsură a suprafeţei,
egală cu ½ ha sau cu 5012 m.
p. A desemnat, la început, suprafaţa de pământ arată cu boii într-o zi [4]. Potrivit
altor surse, un pogon era egal cu 0,65 desetine.
În Ţara Românească un pogon era egal cu 0,5 ha. În Moldova 1 pogon de viţă-de-vie
constituia 400 de tufe [5]. Potrivit
altor surse, pogonul ca măsură a suprafeţei
constituie în lungime 40 şi în lăţime 4 prăjini şi 3 pogoane de stânjeni
domneşti (după alte surse, 480 de stânjeni
pătrate domneşti [6]), sau 168 de prăjini
pătrate. O prăjină este egală cu 4 stânjeni domneşti [7]. Din
alte surse aflăm că pogonul este unitate de măsură pentru suprafeţele de teren
agricol echivalând cu aproximativ jumătate de hectar [8].
POGONĂRIT (погонорыт) – dare asupra viilor, plătită pe pogon. Înfiinţată
de Eustratie Dabija (1661-1665) în Moldova, a fost introdusă şi în Ţara
Românească de Nicolae Mavrocordat (1716). Era plătită de proprietarii viilor,
cu excepţiile create de Domn în beneficiul anumitor categorii sociale. Socotită
ca o dare nedreaptă, întrucât viile erau impuse şi la vinărit şi vădrărit,
darea a fost desfiinţată şi reînfiinţată de repetate ori. Cuantumul pogonăritului
a variat de la o Domnie la alta: Eustratie Dabija l-a fixat la 1 leu de pogon;
ulterior, a crescut până la 1 galben,
iar sub formă de „pogonărit al străinilor” a fost de 2 taleri, 2 lei şi
24 parale şi chiar de 4 piaştri (lei) şi 16 aspri [9]. Potrivit
altor surse – dare specială pe vii. După introducerea cultivării porumbului
şi tutunului (sec. al XVIII-lea) a apărut pogonăritul (dare specială) pe porumb
şi tutun [10].
În Basarabia, pogonăritul era considerat o dare plătită pentru cultivarea tutunului,
egală cu 2 lei 20 aspri de la fiecare pogon, egal cu 48 de prăjini. În anul
1812 această dare a fost încasată completamente de guvernul moldovenesc. În
perioada 1813-1815 pogonăritul a constituit 11850 lei: în 1813 – 5100 lei,
în 1814 – 5200 lei şi în 1815 – 1550 lei [11].
Începând cu anul 1816 această dare a fost direcţionată, potrivit tradiţiilor
locale, în categoria sumelor adunate pentru instituţiile locale, în baza
dispoziţiei rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei A.N. Bahmetev [12]. De
plata acestei dări erau scutiţi nobilimea, clerul şi coloniştii [13].
Coloniştii erau scutiţi de această dare din considerentul că beneficiau de privilegii,
iar coloniştii transdanubieni – din considerentul că în baza deciziei
imperiale din 29 decembrie 1819, pentru toate dările şi impozitele,
plăteau anual câte 70 lei pentru fiecare familie. Celelalte persoane care
locuiau pe pământurile statului sau pe pământurile moşiereşti plăteau această
dare. Banii încasaţi erau vărsaţi în sumele pentru
întreţinerea instituţiilor filantropice (благоугодные
заведения)[14].
Pornind de la faptul că guvernul
întâlnea mari greutăţi în evaluarea anuală a suprafeţelor cultivate cu tutun,
încasarea pogonăritului era dată în concesiune persoanelor particulare [15].
În 1821, suma de la încasarea
pogonăritului în Basarabia a constituit 1924 lei 104 aspri iar în 1822 –
3000 lei [16].
La propunerea guvernatorului
general al Novorosiei şi rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei M.S. Voronţov
din 22 decembrie 1824, Consiliul Suprem al Basarabiei adoptă la 17 ianuarie
1825 o decizie prin care „darea încasată de la cultivarea tutunului, denumită pogonărit, a fost complet lichidată, şi
nici un fel de răscumpărare pentru vistieria statului de la locuitori n-a fost
cerută” [17].
[1] David Urquart. Progress of Russia in the West, Nord, and
South. – Trubner Co, 1853, p. 314.
[2] A se vedea: Marele pitar.
[3] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 360-361.
[4] Ibidem, p. 366.
[5] AISR, F. 1308,
inv. 1, d. 8, f. 206 verso-207; ANRM, F. 2, inv. 1,
d. 2329, f. 179.
[6] ANRM, F. 3, inv. 1,
d. 114, a. 1820, f. 7; d. 429, f. 169.
[7] Ibidem, d. 1320,
f. 7-7 verso.
[8] Vasile Breban. Dicţionar general al limbii române. Vol.
II. – Bucureşti, 1992, p. 789.
[9] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 367.
[10] Dicţionar enciclopedic român. – Bucureşti, 1965, Vol. III,
p. 799.
[11] ANRM, F. 3,
inv. 1, d. 1380, f. 50 verso-51.
[12] ANRM, F. 4,
inv. 1, d. 44, p. II, f. 332; AISR, F. 1308,
inv. 1, d. 8, f. 206 verso-207; F. 379, inv. 2,
d. 12, f. 22.
[13] ANRM, F. 3,
inv. 1, d. 1320, f. 6-6 verso.
[14] Ibidem, d. 429,
f. 169.
[15] Ibidem, d. 1320, f. 4-8.
[16] Ibidem, d. 1320, f. 11-12.
[17] Ibidem, d. 568, p. I, f. 28 verso.
PUNGĂ (пунга) – unitate de măsură monetară,
însemnând 500 lei sau 500 taleri, sau 500 lei vechi. Pentru a asigura
conţinutul ei, punga era pecetluită[1].
[1] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 395.
