RUPTA DE CĂMARĂ / RUPTA DE
VISTIERIE (рупта де камара, рупта де вистерия) – categorie fiscală[1]. Urmaşii
străinilor, care s-au aşezat în Basarabia până la anexarea ei la Imperiul Rus,
şi micii slujitori, în special cei care se ocupau cu negoţul şi meşteşugăritul[2],
beneficiau de diferite privilegii şi plăteau impozite în trezoreria domnească –
cămară, sau în cea a statului – vistierie[3].
Această
categorie fiscală s-a păstrat şi în Basarabia după anexarea ei la Imperiul Rus.
Numărul lor în diferite ţinuturi ale Basarabiei era diferit. Conform
datelor prezentate la 26 iulie 1816 de serdăria Orhei preşedintelui
Comitetului Provizoriu al Basarabiei, în ţinutul Orhei erau înregistrate 299
familii de „rupti” (rupta de cămară
şi rupta de vistierie) [4].
Potrivit
raportului din 18 iulie 1819 al rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei A.N. Bahmetev,
la împărţirea locuitorilor în categorii sociale, rupta de vistierie nu a fost
impusă la îndeplinirea prestaţiilor, din simplul considerent că despre această
categorie de persoane care au venit de peste hotare şi s-au aşezat cu traiul în
diferite părţi ale Principatului Moldova nu se ştia că locuiesc şi în
Basarabia[5].
La 17 august
1820 întrebarea cu privire la rupta de vistierie şi rupta de cămară este
discutată la şedinţa generală a Consiliului Suprem al Basarabiei[6].
În urma discuţiilor s-a constatat: 1.
În Basarabia locuiesc separat în sate şi târguri un număr mare de persoane numite
ruptaşii vistieriei, tot ei şi ruptaşii de cămară, şi că aceste persoane nu constituie
o stare socială deosebită, dar locuiesc alături de ţărani şi provin din mediul
ţărănesc; 2. Fiecare din ei a
primit în parte, la timpul său – până la anexarea Basarabiei la Rusia,
documente de la domnii Moldovei sau guvernul moldovenesc, care le acorda
anumite privilegii la plata prestaţiilor, la o dată anumită, în două rate pe
an; 3. Aceste persoane erau
considerate contribuabile similar ţăranilor din mediul rural şi nu se deosebeau
cu nimic de aceştia. În afară de faptul că ţăranii, potrivit obiceiului vechi,
împart între ei suma dărilor şi prestaţiilor stabilită pentru tot satul, în
dependenţă de numărul persoanelor din fiecare familie, iar ei, în baza
documentelor de care dispun, beneficiază de privilegiul de a achita aceste
prestaţii în parte, nerepartizându-le nici între ei, nici între membrii
comunităţii săteşti în care ei locuiesc. Ruptaşii, alături de alte categorii
privilegiate ale populaţiei, nu îndeplinesc prestaţii în natură, la care
sătenii sunt impuşi de multe ori, cum ar fi: prestarea carelor pentru repararea
drumurilor şi transportarea arestanţilor dintr-o localitate în alta etc.; 4. Denumirea de rupta de vistierie
şi privilegiile acordate de guvernul moldovenesc au fost date atât străinilor
care s-au transferat cu traiul în aceste localităţi şi care n-au putut fi înscrişi
în alte categorii mai privilegiate, în afară de ţărani, adică locuitori din
mediul rural, cât şi multor ţărani moldoveni autohtoni, care nu aveau sediu
permanent şi nu erau înscrişi în categoria birnicilor, nici în alte stări
sociale. Aceste documente privilegiate au fost acordate în scopul ca, la
îndeplinirea prestaţiilor, aceste persoane să nu fie confundate cu ceilalţi
locuitori, care locuiesc pe aceste teritorii de mult timp; 5. În 1817, când au fost fixate impozitele de stat şi
prestaţiile locale, rupta de vistierie nu s-au prezentat la guvern şi,
respectiv, această categorie nu a fost inclusă în lista contribuabililor[7].
La 15 octombrie 1826, Consiliul Suprem al Basarabiei discută
adresa Direcţiei financiare a Guvernului Regional din 21 septembrie 1825, în care se indica că Consiliul Suprem în dispoziţia sa din 23 august 1820, la propunerea rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei A.N. Bahmetev din 18 iulie 1819, a dispus ca toate persoanele ce fac parte din categoria rupta de vistieria şi rupta de cămară şi dispun de documente acordate la timpul său de guvernul moldovenesc, să le prezinte pentru a fi incluse în această categorie socială. Întru soluţionarea acestui obiectiv, la dispoziţia Consiliului Suprem al Basarabiei a fost instituită o comisie specială în oraşul Chişinău, în care au intrat consilierul Direcţiei economice a Guvernului Regional Stamati, funcţionarul Tribunalului Regional Penal din Basarabia Strejescu şi asesorul, contele Criste[8]. Guvernul urma să dispună ispravnicilor şi poliţiilor orăşeneşti să aducă la cunoştinţă tuturor persoanelor, care doresc să fie incluse în această categorie socială, să prezinte documente care ar confirma apartenenţa lor la această stare socială[9]. La examinarea dosarelor comisia urma să ţină cont de mai multe momente: persoanele care depun dosarul trebuiau să se prezinte personal, actele – prezentate în variantă originală, urma să se atragă atenţie dacă certificatele prezentate aparţin persoanei sau aceasta le are ca moştenire de la părinţi etc. După finisarea lucrului comisia trebuia să alcătuiască listele pentru fiecare ţinut în parte, iar în cazul când aceasta era posibil – pentru fiecare sat. La 17 septembrie 1820, Guvernul Regional anunţă toţi locuitorii, care deţineau documente ce confirmau apartenenţa lor la categoria rupta de vistieria şi rupta de cămară, să le prezente pentru examinare comisiei instituite. La 1 mai 1822 comisia a raportat despre finisarea examinării dosarelor[10].
adresa Direcţiei financiare a Guvernului Regional din 21 septembrie 1825, în care se indica că Consiliul Suprem în dispoziţia sa din 23 august 1820, la propunerea rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei A.N. Bahmetev din 18 iulie 1819, a dispus ca toate persoanele ce fac parte din categoria rupta de vistieria şi rupta de cămară şi dispun de documente acordate la timpul său de guvernul moldovenesc, să le prezinte pentru a fi incluse în această categorie socială. Întru soluţionarea acestui obiectiv, la dispoziţia Consiliului Suprem al Basarabiei a fost instituită o comisie specială în oraşul Chişinău, în care au intrat consilierul Direcţiei economice a Guvernului Regional Stamati, funcţionarul Tribunalului Regional Penal din Basarabia Strejescu şi asesorul, contele Criste[8]. Guvernul urma să dispună ispravnicilor şi poliţiilor orăşeneşti să aducă la cunoştinţă tuturor persoanelor, care doresc să fie incluse în această categorie socială, să prezinte documente care ar confirma apartenenţa lor la această stare socială[9]. La examinarea dosarelor comisia urma să ţină cont de mai multe momente: persoanele care depun dosarul trebuiau să se prezinte personal, actele – prezentate în variantă originală, urma să se atragă atenţie dacă certificatele prezentate aparţin persoanei sau aceasta le are ca moştenire de la părinţi etc. După finisarea lucrului comisia trebuia să alcătuiască listele pentru fiecare ţinut în parte, iar în cazul când aceasta era posibil – pentru fiecare sat. La 17 septembrie 1820, Guvernul Regional anunţă toţi locuitorii, care deţineau documente ce confirmau apartenenţa lor la categoria rupta de vistieria şi rupta de cămară, să le prezente pentru examinare comisiei instituite. La 1 mai 1822 comisia a raportat despre finisarea examinării dosarelor[10].
După
finisarea activităţii comisiei, Consiliul Suprem al Basarabiei a confirmat
privilegiile de care beneficiau rupta de cămară şi rupta de vistierie, în cazul
în care persoanele deţineau documente ce confirmau apartenenţa lor la această
categorie socială. Guvernul urma să efectueze un recensământ al ruptaşilor de cămară
şi al ruptaşilor de vistierie, iar ulterior, în baza documentelor, trebuia să
fie stabilită suma prestaţiei de stat – a dajdiei, ce constituia 15 lei de
la fiecare familie, precum şi a prestaţiilor locale, pe care aceștia trebuiau
să le îndeplinească de rând cu ceilalţi locuitori din mediul rural[11].
Ulterior,
potrivit Regulamentului din 10 februarie 1847, persoanele ce făceau parte
din rupta de cămară şi din rupta de vistierie, care dispuneau de documente date
de guvernul moldovenesc ce confirmau starea lor socială, erau obligate să
participe, alături de mazili, la îndeplinirea tuturor dărilor şi impozitelor şi
nu erau scutite de prestaţiile locale. Însă, copiii lor erau transferaţi în
categoria ţăranilor sau orăşenilor, fiind obligaţi să îndeplinească toate
dările şi prestaţiile locale. În cazul în care cei din rupta de cămară sau din rupta
de vistierie erau transferaţi pe pământurile statului, ei beneficiau de toate
drepturile ţăranilor de stat[12].
[1] Denumirea rupta de cămară şi
rupta de vistierie
dată acestor categorii sociale provine de la impozitul personal pe care îl
achitau acestea şi a cărui mărime era fixă, spre deosebire de bir, al cărui cuantum nu era fixat şi
depindea, în fond, de averea birnicului şi de samavolnicia dregătorilor ce
percepeau birul. În actele oficiale basarabene din prima jumătate a sec. al XIX-lea,
ambele stări sociale deseori figurează cu denumirea comună de rupti (ANRM, F. 4, inv. 1,
d. 44, f. 137 verso).
[2] În această categorie intrau
şi breslaşii locali care „rupeau” de la vistierie dreptul de a plăti un impozit
stabil.
[3] ANRM, F. 2,
inv. 1, 1823-1824, d. 862, f. 113; d. 4799, f. 14-16.
[4] Ibidem, F. 4,
inv. 1, d. 44, f. 137 verso.
[5] Ibidem, F. 3,
inv. 4, d. 88, f. 2.
[6] ANRM, F. 3,
inv. 1, d. 8, f. 333-334.
[7] Ibidem, f. 3 verso-5.
[8] Documentele prezentate comisiei
speciale din Chişinău de către rupta de vistieria şi de către rupta de cămară
din ţinutul Orhei a se vedea, spre exemplu: ANRM, F. 3,
inv. 1, d. 1400, f. 1-49; d. 1401, f. 1-35.
[9] ANRM, F. 3,
inv. 1, d. 761, p. I, f. 356, 385-385 verso.
[10] Ibidem, f. 386-387
[11] Ibidem, inv. 4,
d. 88, f. 5 verso-6.
[12] ANRM, F. 134,
inv. 3, d. 71, f. 69.
