SAT (село)

SAT (село) – formă de aşezare rurală, a cărei populaţie se ocupă, îndeosebi, cu agricultura[1]. Originea satului se pierde într-un trecut îndepărtat, fiind o dovadă de continuitate. Satul a existat cu mult înainte de constituirea statelor medievale româneşti. Cea mai veche formă de proprietate a satelor româneşti a fost stăpânirea pământului în devălmăşie, în cadrul obştii săteşti. Cele mai multe sate româneşti poartă un nume la plural, ceea ce dovedeşte caracterul de comunitate al aşezării, precum şi vechimea ei. Numele satului este legat fie de un conducător, fie, mai ales, de comunitatea sătească liberă, după numele unui fruntaş sau „bătrân”, în caz de roire sau de colonizare[2].

Sat – termen ce semnifică obştea[3]. Derivă de la latinescul fossatum – loc întărit, închis, populat, cu şanţ de apărare[4]. În Moldova, în sec. XIV-XV apar numeroase ocoale de sate cu înţeles special, teritorial, mai multe sate într-un hotar comun, fie că este vorba despre stăpânirea unui boier sau despre ocolul de obşte[5].

Odată cu întemeierea celor două ţări româneşti, Domnul devine stăpân al întregului teritoriu la ţării (dominiul emines), pe care acesta îl administra după bunul său plac. O parte din sate care intrau în componenţa ţării au fost însă donate boierilor, în virtutea contractului vasalic. O altă parte din sate a fost donată de Domn bisericii şi, în special, mănăstirilor, pentru ca acestea să se poată întreţine, în schimbul slujbelor pe care ele trebuiau să le dedice mântuirii Domnului şi familiei sale. Ca rezultat, domeniul funciar al ţării s-a divizat în trei categorii de sate: domneşti, boiereşti şi mănăstireşti.

La început, atât boierii, cât şi mănăstirile deţineau drepturile de stăpânire limitată a satelor, în perioada domniei Domnului care făcuse dania. Ulterior, prelungirea acestor donaţii depindea, de regulă, de bunăvoinţa succesorilor, care puteau să întărească sau să retragă satele donate de predecesor. Cu timpul însă, la dorinţa beneficiarilor, domnii donatori au început să introducă în actele de danie clauze de întărire adresate succesorilor, astfel încât, sub puterea unor formule de blestem, aceştia din urmă renunţau la dreptul de a retrage donaţiile, cu excepţia cazurilor când boierii sau egumenii mănăstirilor se dovedeau a fi necredincioşi.

Ulterior, transmiterea ereditară a satelor în cadrul familiilor boiereşti a condus la apariţia unui tip de sat, în care numărul stăpânirilor creşte de la o generaţie la alta, ajungându-se la unele situaţii ca aceştia să-i depăşească pe ţăranii dependenţi. La început aceste sate au aparţinut unor boieri ai căror succesori nu s-au mai bucurat de danii domneşti ulterioare, astfel încât drepturile lor de stăpânire se rezumau la ceea ce au moştenit de la început înaintaşii. Ca rezultat, creşterea numărului de membri ai familiei nu a mai fost dublată de o creştere adecvată în dimensiuni a domeniului familiei. Drept consecință, proprietăţile moştenite încep treptat să se împartă succesiv, de la o generaţie la alta, între membrii familiei. Aceste sate alcătuiesc categoria satelor libere, locuite de răzeşi (în Moldova) şi moşneni (în Ţara Românească), categorie care îşi face apariţia la sfârşitul sec. al XVI-lea[6].

O altă categorie de sate prezente în Ţările Române în sec. XIV-XVII o constituie sloboziile, care erau sate aflate pe domeniile boiereşti sau mănăstireşti, locuite de populaţie aservită, dar care pentru o perioadă limitată de timp, de maximum 12 ani, se bucurau de un regim juridic şi economico-fiscal asemănător satelor libere, populate de răzeşi sau moşneni. Privilegiile date erau acordate de Domn populaţiei în scopul populării sau repopulării unor zone deficitare din punct de vedere demografic.

Satele domneşti erau de două tipuri, fiecare din ele având o administraţie distinctă:

1. Satele care aparţineau persoanei Domnului aflat pe tron, dobândite prin moştenire sau cumpărare. Pe pământurile sale Domnul se comporta ca un adevărat stăpân feudal, având propriile organe administrative locale (dregător numit de către Domn, care strângea veniturile şi administra satele în colaborare cu obştea locală aservită).

2. Satele care aparţineau instituţiei Domniei, sate care se transmiteau de la un Domn la altul, indiferent de familia din care provenea titularul tronului şi care proveneau din confiscări pentru „hiclenie
sau desherenţă”. În sec. XIV-XVI aceste sate au fost grupate în jurul cetăţilor, târgurilor, morilor, în scopul de a furniza acestora hrană şi munci necesare întreţinerii. Ele alcătuiau categoria satelor de ocol, care aveau sarcini fiscale asemănător celor din ţinuturi, dar care erau administrate separat de acestea. Satele de ocol erau administrate de dregători domneşti din târguri: vornicul de târg sau ureadnicul (înlocuitorul vornicului).

Satele boiereşti şi mănăstireşti erau şi ele de două tipuri:

1.   Sate care beneficiau de scutiri de dări şi imunităţi judiciare. În aceste sate întreaga administraţie aparţinea stăpânului şi se făcea în beneficiul material al acestuia, iar administraţia sau justiţia domnească nu puteau pătrunde decât în cazurile strict prevăzute de actul de danie al statului.

2.   Sate care nu beneficiau de scutiri de dări şi imunităţi judiciare.

Administrarea satelor boiereşti şi mănăstireşti se făcea prin intermediul unor dregători desemnaţi de către stăpânii acestora, numiţi pârcălabii de sat – în Ţara Românească, şi vornici, vornicei sau ureadnici – în Moldova. În competenţa lor era strângerea veniturilor datorate de săteni stăpânului; urmărirea şi readucerea în sat a sătenilor fugari; judecarea şi aplicarea pedepselor etc. În satele boiereşti din Moldova a mai existat practica desemnării de către obştea sătească aservită a unui reprezentant propriu, numit vataman, care lucra împreună cu deregătorul stăpânului. Ambii proveneau din rândurile ţăranilor dependenţi, iar, în schimbul activităţilor desfăşurate în serviciul stăpânului, se bucurau de o serie de scutiri fiscale[7].

Satele de răzeşi şi moşneni dispuneau de organe administrative proprii. Domnul exercita asupra lor doar o autoritate de drept public.

Conducea cu obştea în satele libere sfatul oamenilor buni şi bătrâni. Sfatul avea dreptul: de a reglementa folosinţa averii devălmaşe; de a dispune, prin vânzare sau donaţie, de părţi din patrimoniul obştii; de a se vinde pe sine însuşi, cu sau fără pământ, unui stăpân feudal; dreptul de a urmări şi a executa averea membrilor obştii care nu-şi plăteau partea ce le revenea din sarcina fiscală a satului, lăsând-o astfel asupra satului; de a exercita paza asupra câmpului şi a averii satului; de a-i urmări şi a-i prinde pe răufăcători; de a participa alături de poliţia orăşenească la judecarea pricinilor penale şi civile care vizau membrii obştii; de a asista ca martor şi ca instanţă de autentificare în raport cu toate actele care aveau efecte juridice asupra patrimoniului obştii; de a repartiza între membrii obştii darea globală la care era impus satul, în funcţie de puterea economică a fiecărui membru etc. Din punct de vedere administrativ, fiscal şi militar, satele de răzeşi şi de moşneni se subordonau direct dregătorilor ţinutului sau judeţului (sudiţi, pârcălabi, starosti, mari vătafi, mari căpitani), în a căror competenţă era colectarea veniturilor domniei, trimiţând în satele respective agenţi executivi aflaţi în subordine (birari, găletari, ilişari, dijmari, goştinari, pripăşari, duşegubinari, globnici, desetnici etc.) [8].

După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus în structura satelor basarabene intervin anumite schimbări generate nu doar de politica colonial-imperială rusă în acest domeniu, dar şi de diverse fenomene de ordin economic, social şi demografic care au avut loc pe parcursul sec. al XIX-lea.

În pofida tuturor eforturilor întreprinse de Administraţia imperială rusă de dezlocuire a naţiunii titulare din Basarabia, satul continuă să reprezinte elementul definitoriu al civilizaţiei româneşti. Lămurirea este una simplă. În cadrul satului s-a plămădit poporul român, limba română, istoria românilor şi civilizaţia românească. În condiţiile satului s-a produs creştinarea românilor, formarea ortodoxiei populare româneşti, a obiceiurilor, datinilor şi tradiţiilor naţionale. Satul a reprezentat principalul element de continuitate în întreg spaţiul de geneză şi evoluţie românească, păstrând fiinţa neamului pe parcursul secolelor. Satul a condiţionat obştea teritorială şi obiceiul pământului, care au pregătit formele originale ale spiritualităţii româneşti timp de milenii, păstrând intacte rădăcina istorică a neamului şi suflarea strămoşească. Satul a generat statul românesc. Formula „De la sat la stat” reprezintă o realitate istorică specifică lumii româneşti.

---

[1] Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române. – Chişinău, 2007, p. 1721-1722.

[2] Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 419.

[3] Documente privind istoria României. A. XIV-XV, Vol. I, p. 2.

[4] V.Boga. Originea românescului sat. – În: Dacoromania, Vol. I, 1921, p. 253-257.

[5] I.M. Costăchescu. Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Vol. I, p. 78-79.

[6] Cristian Nicolae Apetrei. Istoria administraţiei publice. – Galaţi, 2009, p. 45.

[7] Cristian Nicolae Apetrei. Istoria administraţiei publice. – Galaţi, 2009, p. 45-46.

[8] Cristian Nicolae Apetrei. Istoria administraţiei publice. – Galaţi, 2009, p. 46.

SAT DE CĂLĂRAŞI (каларашское село) – sat ai cărui locuitori îndeplineau prestaţia de călăraşi[1].

---

[1] Prestaţia de călăraşi a se vedea în: Valentin Tomuleţ. Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia (1812-1828). – Chişinău, 2007, Vol. II, passim.