SENATOR RUS, PREŞEDINTE ÎN DIVANELE PRINCIPATELOR ROMÂNE (русский консул, председатель в Диванах Румынских Княжеств)

SECŢIA DE ARHITECTURĂ DIN BASARABIA (Архитекторская часть) – secţie instituită în baza Regulamentului din 29 februarie 1828, alcătuită din arhitect şi doi ajutori, confirmaţi de guvernatorul general. Făcea parte din Cârmuirea Regională.

SECŢIA DE CARANTINĂ DIN CADRUL CANCELARIEI GUVERNATORULUI GENERAL AL NOVOROSIEI ŞI BASARABIEI (Карантинное отделение при Канцелярии Новороссийского и Бессарабского Генерал-губернатора) – secţie instituită în baza deciziei Consiliului de Stat din 1 iulie 1833 la prezentarea ministrului de Interne. A fost instituită în baza Regulamentului despre paza de carantină. Secţia avea în componenţă 13 funcţionari (în frunte cu seful secţiei), se ocupa mai mult cu activitatea de cancelarie, iar funcţionarii aveau un salariu anual de 12050 rub. asignate.

SECŢIA ÎNCHISORILOR A CÂRMUIRII GUBERNIALE DIN BASARABIA (Бессарабское тюремное отделение Бессараб­ского губернского правления) – secţie instituită în 1910 în cadrul Cârmuirii guberniale din Basarabia. Se ocupa cu examinarea chestiunilor ce ţineau de transmiterea pe etape a deţinuţilor politici şi arestanţilor, executa sentinţele de judecată, supraveghea locurile de detenţie, condiţiile şi modul de întreţinere a arestanţilor. Examina reclamaţiile deţinuţilor asupra administraţiei închisorilor. A fost sus­pendată în 1918.

SECŢIA PAZĂ A MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE DIN BASARABIA (Бессарабское охранное отделение Министерства Внутpенних Дел) – secţie instituită prin circulara Departamentului de poliţie din 26 ianuarie 1903, în calitate de secţie de anchetă. În februarie 1903 denumirea i-a fost schimbată în Secţia de pază. Se sub­ordona şefului Direcţiei guberniale de jandarmi. Avea în competenţă urmărirea politică, conducea cu agenţia secretă, supraveghea persoanele suspectate de activitate revoluţionară, urmărea de răspândirea literaturii ilegale. Întreţinea corespondenţa cu Direcţia de jandarmi din Basarabia şi cu şefii de poliţie din Chişinău în problemele privind furnizarea datelor despre persoanele suspecte, acuzate de separatism, despre muncitorii de la tipografii şi litografii, despre transportarea în România a ziarului ilegal „Rusia revoluţionară”. A fost suspendată la 1 iulie 1904, odată cu transmiterea funcţiilor Direcţiei de jandarmi din Basarabia.

SECŢIA SILVICĂ A ADMINISTRAŢIEI FINANCIARE A BASARABIEI (Лесное oтделение Бессарабской Казенной Пала­ты) – secţie instituită în baza deciziei Consiliului de Stat din 8 iulie 1831 şi confirmată de Senat la 13 august 1831, în baza lichidării Administraţiei Silvice, aceasta urmând a fi subordonată Administraţiei Financiare a Basarabiei. În fruntea Secţiei silvice era pus un pădurar superior, cu redenumirea în acest post a actualului ober-forstmeistru, care avea statele de personal alcătuite din 10 funcţionari (5 funcţionari în cadrul Administraţiei silvice şi 5 funcţionari în judeţe: Bender – 2, Akkerman – 2 şi Hotin – 1) şi un deviz de cheltuieli de 3100 rub. argint anual. Până la instituirea pazei silvice Secţia silvică angaja un număr suficient de pădurari şi paznici – locuitori ai satelor limitrofe, salariul fiindu-le achitat din capitalul de 10% al regiunii. La dispoziţia Ministerului de Finanţe, din loturile libere de pământ erau acordate loturi de pământ pentru construcţia caselor de locuit pentru pădurarii de district şi cei inferiori.

SEMINAR PEDAGOGIC (учительская семинария) – instituţie de învăţământ instituită în baza deciziei imperiale din 24 mai 1871. În baza deciziei Senatului Guvernant din 7 decembrie 1871, pentru pregătirea învăţătorilor în şcolile primare au fost instituite, în afară de cele existente anterior, încă 5 seminare pedagogice: la Sankt Petersburg, Moscova, Harkov, Kazan şi în districtul de învăţământ Odesa. Seminare pedagogice au fost instituite în districtul de învăţământ Sankt Petersburg – în oraşul Totma (gubernia Vologodsk), în districtul de învăţământ Moscova – în oraşul Alexandrov (gubernia Vladimir), în districtul de învăţământ Harkov – în oraşul Karacev (gubernia Orlov), în districtul de învăţământ Kazan – în judeţul Serdobski (gubernia Saratov), iar în districtul de învăţământ Odesa – în târgul Bairamcea (judeţul Akkerman, regiunea Basarabia).

---

[1] Ibidem, F. 2, inv. 1, d. 1197, f. 6.

[2] ПСЗРИ. Собр. II, т. VIII, отд. первое, 1833, №6297. – СПб., 1834, с. 395-396.

[3] Îndrumător al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova, p. 104-105.

[4] Ibidem, p. 117.

[5] ПСЗРИ. Собр. II, т. VI, отд., первое, 1831, №4690. – СПб., 1831, с. 671-672.

[6] ПСЗРИ. Собр. II, т. XLVI, отд. второе, 1871, №50279. – СПб., 1874, с. 716.

SENATOR RUS, PREŞEDINTE ÎN DIVANELE PRINCIPATELOR ROMÂNE (русский консул, председатель в Диванах Румынских Княжеств) – post instituit de administraţia militară rusă de ocupaţie în Principatele Române în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812. Postul de senator rus, preşedinte în Divanele Principatelor Române, l-au ocupat S.S. Kuşnikov (februarie 1808-martie 1810) şi V.I. Krasno-Milaşevici (martie 1810-octombrie 1812). Ei au fost numiţi în postul de preşedinte al Divanului Moldovei şi al Ţării Româneşti de către împăratul Alexandru I, fiind subordonaţi direct comandanţilor şefi ai armatei ruse.

În anii războiului, la conducerea armatei ruse s-au perindat opt comandanţi şefi: generalii I. Michelson (noiembrie 1806-august 1807), K.Meiendorff, interimar (august 1807-septembrie 1807), feld­mareşalul A.Prozorovski (octombrie 1807-august 1809), generalii R.Bagration (august 1809 – martie 1810), N.Kamenski (martie 1810 – martie 1811), A.Langeron, interimar, în timpul când N.Kamenski era bolnav (februarie-martie 1811), M.I. Kutuzov (martie 1811 – mai 1812), amiralul P.V. Ciceagov (mai 1812-octombrie 1812).

Istoricul Alexei Agachi constată că, în baza împuternicirilor acordate de către împăratul Alexandru I, senatorii reprezentau, de fapt, în Principate instanţa supremă juridică, administrativă şi executivă, cu condiţia respectării legilor şi obiceiurilor pământului, a căror obligaţie era asigurarea aprovizionării permanente a trupelor ruse cu toate cele necesare în contul vistieriilor Moldovei şi Ţării Româneşti. Dar, senatorii ruşi nu au respectat legile şi obiceiurile pământului, intervenind de cele mai multe ori autoritar în administrarea Principatelor. Numirea dregătoriilor în slujbe nu de către autorităţile locale, ci de către Administraţia rusă pe criteriul devotamentului faţă de Rusia, a însemnat subordonarea întregului aparat de stat din Principate scopurilor urmărite de Rusia.

A fost stabilit controlul senatorilor şi comandanţilor şefi ai armatei ruse asupra administraţiei Principatelor. Prin reorganizări succesive au fost lichidate unele organe administrative pământene. Unele atribuţii ale dregătoriilor au fost modificate până la lichidarea lor din motive de „economie”, au fost încălcate sau anulate unele legi şi obiceiuri ale pământului, iar în unele cazuri acestea au fost înlocuite cu legile ruseşti. Toate reorganizările administrative întreprinse de senatorii ruşi au avut ca scop limitarea autonomiei Principatelor, începând cu autoritatea şi prerogativele Divanurilor. Organele administrative pământene au fost puse sub controlul total al Administraţiei ruse. Toate resursele economice şi umane ale Moldovei şi Ţării Româneşti au fost mobilizate forţat în vederea aprovizionării trupelor ruse. Lichidarea unor organe administrative autohtone şi a unui şir de dregătorii, reducerea numărului de funcţionari, anularea pensiilor, micşorarea salariilor şi altor venituri ale dregătorilor, reluarea obiceiului de a vinde dregătoriile erau determinate de tendinţa de a găsi noi resurse economice pentru a aproviziona armata rusă de ocupaţie, care creştea numeric, având nevoie de tot mai multe mijloace de întreţinere.

---

[1] La 17 februarie 1808, împăratul Alexandru I îl numeşte pe senatorul rus
S.S. Kuşnikov, general-maior, fostul adjutant al lui A.Prozorovski şi guvernator al Sankt Petersburgului, în funcţia de guvernator civil al Principatelor, cu titlu de preşedinte al Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti.

[2] Alexei Agachi. Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub ocupaţia militară rusă (1806-1812). – Chişinău, 2008, p. 10-11.

[3] Ibidem, p.100-101.