TRIBUNALUL ECLEZIASTIC DIN BASARABIA (Бессарабский Церковный Суд) | Muzeul din inima mea |

TRIBUNALUL ECLEZIASTIC DIN BASARABIA (Бессарабский Церковный Суд)



TRIBUNALUL ECLEZIASTIC DIN BASARABIA (Бессарабский Церковный Суд) – instituit concomitent cu constituirea la 21 august 1813 a Eparhiei Chişinăului şi Hotinului. Articolul 6 al Regulamentului privind instituirea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului prevedea ca examinarea şi soluţionarea problemelor bisericeşti pentru întreaga Eparhie este de competenţa exclusivă a Consistoriului Eparhial, în baza legilor civile şi ecleziastice ale Rusiei[1]. Respectiv, prin acest Regulament în Basarabia s-a instituit justiţia ecleziastică de origine rusească.
Competenţa Tribunalul ecleziastic a fost stabilită în Statutul Consistoriului Duhovnicesc Rus din 27 martie 1841[2], iar ulterior, prin decretul imperial din 9 aprilie 1883, a fost promulgat un nou Statut al Consistoriului[3]. Totodată, Statutul Consistoriului din 1883 prevedea că în regiunile în care nu fuseseră puse în aplicare statutele (codurile) din 20 octombrie 1864 îşi are aplicare Capitolul II din Partea I a Statutului intitulat „Cu privire la infracţiunile clerului”; şi invers, în regiunile în care fusese introduse aceste coduri, competenţa Tribunalului ecleziastic era reglementată de art. 1017-1029 din Codul penal din 1864[4].
Potrivit Statutului din 1883, jurisdicţiei ecleziastice erau supuşi atât clerul, cât şi persoanele civile, iar dosarele ce ţineau de competenţa acestei instanţe erau de două feluri: a) cauze/pricini care ţineau exclusiv de competenţa judecătoriei ecleziastice şi b) cauze/pricini care conţineau elemente ecleziastice.
Slujitorii cultului, potrivit art. 158 din acest Statut, erau supuşi jurisdicţiei instanţei canonice pentru: a) contravenţii şi infracţiuni contra puterii, bisericii şi eticii ecleziastice; b) litigii apărute între cler din folosirea bunurilor mobile şi imobile proprietate a bisericii; c) plângerea persoanelor civile şi ecleziastice care se referea la exercitarea obligaţiilor de către cler etc.
Statutul prevedea cazurile pentru care clerul era supus instanţei laice: a) plângerile bilaterale ale clericilor privind neînţelegerile de ordin material; b) în cazul în care aceştia încălcau anumite reglementări pentru care era prevăzută o procedură specială; c) pentru infracţiuni destul de grave. În cazul judecării reprezentaţilor clerului de către instanţa civilă, acestora li se aplica aceleaşi pedepse ca şi mirenilor, în funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite.
Statutul din 1883 reglementa şi faptele pentru care persoanele civile (mirenii) erau supuşi judecăţii bisericeşti pentru: a) căsătoriile încheiate nelegal; b) desfacerea căsătoriei; c) cazurile privind confirmarea căsătoriei şi naşterii copiilor; d) contravenţii şi infracţiuni pedepsite şi de biserică ş.a.
Tribunalul ecleziastic putea aplica clerului pedepse variate, dintre care cea mai gravă era excluderea lui din această categorie religioasă. În cazul judecării reprezentanţilor clerului de instanţa laică pentru contravenţii şi infracţiuni, acestora li se aplicau pedepse prevăzute de
Codul penal[5].


[1] ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXII, 1813, №25441 „a”. – СПб., 1830, с. 617.
[2] ПСЗРИ. Собр. II, т. XVI, отд. первое, 1841, №14409. – СПб., 1842, с. 211-263.
[3] ПСЗРИ. Собр. III, т. III, 1883, №1495. – СПб., 1886, с. 111-156.
[4] Mihai Taşcă. Op. cit., p. 364.
[5] Mihai Taşcă. Op. cit., p. 364-365.