VORNIC AL
OBŞTII (дворник) –
termen cu înţeles de
vel vornic al obştii, mare dregătorie – vornicia obştii, instituită în
Principatul Moldova la 1 ianuarie 1803 şi desfiinţată în 1832[1]. Atribuţiile acestuia au fost
administrative şi, mai ales, judecătoreşti: toate problemele privind tutelele
şi moştenirile, cu toate implicaţiile lor: inventar, lichidarea bunurilor
succesorale, împărţirea moştenirilor, preluarea averilor străinilor morţi fără
moştenitori şi lichidarea averilor ce le aparțineau etc.
În Basarabia – cu înţeles de
primar al unui sat sau târg. În actele ruseşti din perioada respectivă cuvântul
„vornic” figurează sub forma de „dvornic”[2]. Din
Compartimentul VII (3 puncte) al Proiectului Regulamentului din 1819 aflăm că
vornicii erau numiţi în funcţie de către ispravnici şi împuterniciţi cu funcţii
poliţieneşti[3].
Ulterior,
pentru reglementarea activităţii vornicilor instituţiile regionale alcătuiesc o
instrucţiune remisă ispravnicilor, iar aceştia au prezentat-o vornicilor.
Această instrucţiune[4]
stabileşte funcţiile vornicului:
1. Era ales din rândurile ţăranilor
înstăriţi şi urma să rezolve toate litigiile care apăreau în mediul rural.
2. Îndeplinea în mediul rural toate
dispoziţiile ispravnicului.
3. Aducea la cunoştinţă
locuitorilor satului despre impozitele în bani sau în natură la care au fost
impuşi şi, adunându-i într-un singur loc, împărţea aceste impozite sau dări în
mod proporţional, fără a cauza prejudicii celor săraci în favoarea celor
bogaţi. În cazul în care interesul de stat era încălcat, vornicul era pedepsit,
pentru a fi învăţătură celorlalţi locuitori.
4. Era obligat să-l informeze la timp
pe ocolaş despre vitele „fără de stăpân”, care, fiind prinse, urmau să fie
prezentate ocolaşului cu descrierea amănunţită când şi de unde au venit.
5. În cazurile de omor, furt,
incendii, epizootii etc., vornicul urma să se documenteze operativ şi să
raporteze de urgenţă ocolaşului, care, la rândul său, raporta ispravnicului.
6. Răspundea de amplasarea în sat a
detaşamentelor militare şi urmărea ca militarii să nu cauzeze locuitorilor
săraci careva prejudicii în favoarea celor bogaţi, pentru relaţii prieteneşti
sau servicii.
7. În cazul în care vornicul observa în sat o persoană
necunoscută, fără permis de şedere, urma s-o întrebe de unde a venit şi, în cazul
în care aceasta nu avea documentele în regulă, s-o însoţească la isprăvnicie.
8. Toamna şi primăvara vornicul trebuia
să-i oblige pe locuitori să aibă grijă de vite, astfel încât acestea să nu
cauzeze daune terenurilor însămânţate, pentru a le păstra în stare bună. Locuitorilor
li se cerea să dea dovadă de atitudine serioasă faţă de ocupaţiile agricole.
9. Căruţele cu cai urmau să fie
puse la dispoziţie doar persoanelor care se aflau în subordinea isprăvniciei şi
care dispuneau de documentele de rigoare cu semnătura şi ştampila
ispravnicului.
10. În
cazul în care în sat vor apărea hoţi, vornicul împreună cu tot satul trebuia
să-i depisteze şi să-i prezinte la ispravnic.
11.
Urmărea ca locuitorii să nu să se schimbe cu traiul dintr-un sat în altul, fără
motiv.
12. În
cazul în care vornicul va observa că locuitorii sunt asupriţi de către ocolaşi
sau arendaşi, trebuia să-l informeze operativ pe ispravnic.
13. În
lunile de primăvară vornicul urma să aibă grijă ca incendiile să nu cauzeze
prejudicii păşunilor şi pădurilor, iar dacă acestea vor avea totuşi loc, să
cerceteze cazul şi să raporteze ocolaşului.
14.
Urmărea cu stricteţe starea podurilor şi a drumurilor, astfel încât acestea să
fie permanent funcționale[5].
Despre funcţiile vornicului aflăm
din numeroasele plângeri adresate de ţărani guvernatorului civil al Basarabiei.
Exemplu: Ţăranii din satul Teleneşti,
ocolul Măetinele, ţinutul Orhei, adresează în 1813 guvernatorului civil al
Basarabiei o reclamaţie în care îşi exprimă protestul că au achitat sulgiul în
sumă de 124 lei şi au transportat pentru staţiile poştale 10 chile de orz, fără
a fi remuneraţi. În plus, ţăranii au arat pământul serdarului timp de o zi cu
10 pluguri, iar la strânsul meiului au lucrat 35 de persoane. La strânsul
recoltei fiecare familie era obligată să pună la dispoziţie câte o persoană.
Muncile au rămas însă neremunerate. Totodată, vornicul Moisei Gâsca a prezentat
un certificat, potrivit căruia locuitorii nu au faţă de el nici o pretenţie.
Însă, „...în realitate, locuitorii nu au fost de acord să prezinte un astfel de
certificat, din considerentul că au fost impuşi forţat şi nu în mod benevol să
lucreze în folosul serdarului...” [6].
Răzeşii din satul Olişcanii de Jos, ţinutul Orhei, au înaintat la 20 mai
1814 o reclamaţie guvernatorului civil al Basarabiei în care îl roagă să-i
înlăture pe Petrache şi Nicolae Catargi de la cercetarea acţiunii privind
pământul şi averea. Ei scriu că în timpul stabilirii hotarelor aceştia au
aruncat semnele de hotar fixate de vornicul Meleghi şi au luat din pământurile
lor „...un număr mare de stânjeni, cu aceasta prejudiciindu-i”. În plus,
Petrache şi Nicolae Catargi cereau de la răzeşi 4000 de lei pentru cheltuielile
suportate în timpul stabilirii hotarelor[7].
Din raportul ispravnicului ţinutului
Soroca Somov şi al serdarului Varfolomei, datat cu 8 august 1816, aflăm că
în activitatea sa vornicul era ajutat de un ataman (атаман), ales din rândul sătenilor, scutit de toate dările.
Vornicul avea un mandat din partea isprăvniciei numit cartea vornicului (карта ворничия)[8].
VORNICUL CNEAGHINEI (doamnei) (ворник княгини) – persoană care se ocupa în Principatul Moldova cu perceperea dărilor încasate de la ţiganii de stat (ai Coroanei) din ţinutul Botoşani, dări care erau date în folosinţă temporară soţiei Domnului. Împreună cu persoanele responsabile special de ţiganii Coroanei, aceştia se ocupau de încasarea dărilor[9].
VORNICUL DE APROZI – dregător mare, specific Moldovei medievale, instituit de Alexandru Mavrocordat (1782-1785). Atestat pentru prima dată la 18 septembrie 1789. Avea sarcina de a-i înfăţişa pe împricinaţi la judecată, de a executa măsurile procedurale în cursul proceselor şi hotărârile judecătoreşti. Avea un rol important şi în procedura mezatului[10].
În
perioada ocupaţiei Principatelor Române de către armatele ruse, în timpul
războiului ruso-turc în 1806-1812, vornicul de aprozi intra în componenţa
Divanului judecătoresc. Încercarea acestuia de a ieşi de sub controlul
Divanului judecătoresc a impus Întâiul Divan să alcătuiască o instrucţie, în
care erau arătate funcţiile acestui dregător. Potrivit acesteia, vornicul de aprozi
era „socotit împlinitoriu hotărârilor Divanului celor întărite şi sfârşite, şi
numai atunci poate să-i facă împlinire când va lua în scris hotărârea Divanului”,
fiindu-i interzis să facă împliniri sau să închidă pe cineva. Vornicul avea „în
seama sa şi închisoarea ce se numeşte vartă, care iaste închisoare a ocârmuirii
supusă Divanului”, fiind obligat să aducă la Divan sau în alte departamente
părţile aflate în conflict. Cu învoirea Divanului, trimitea slujitorii aprozi
să-i ridice din ţinuturi, cu ştirea ispravnicului, pe cei pârâţi. Aprodul avea
dreptul să încaseze o taxă, numită „ciubotele”, în mărime de 20 bani pe ceas.
Din banii împliniţi de către datornici sau din lucrurile care înlocuiau banii,
vornicia de aprozi primea împlineală în mărime de un leu din zece. În cazurile
când restituirea datoriei se făcea cu zapis (dovadă scrisă), împlineala era
plătită de către datornic, iar în celelalte cazuri – de cel care primea
banii. „Împlineala” putea fi încasată numai în cazul restituirii datoriilor
băneşti şi în momentul achitării, nu mai înainte de termenul stabilit de către
Divan. În cazurile când erau restituite adevăraţilor stăpâni moşiile şi bunurile
acaparate de alte persoane, „împlineala” nu era încasată. Se atenţiona că
aceste „vechi legiuiri” nu anulează, ci completează poruncile date de către S.S. Kuşnikov
privitor la funcţiile vornicului de aprozi[11].
[1] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 512.
[2] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 110, f. 65.
[3] Ibidem, F. 3,
inv. 1, d. 47, p. II, f. 271-272 verso; Paul Mihail,
Zamfira Mihail. Op. cit.,
p. 166.
[4] Ne referim la instrucţiunea
din octombrie 1820 dată pentru ţinutul Hotin, semnată de spătarul Balş şi
secretarul gubernial Hâncu.
[5] ANRM, F. 5,
inv. 2, d. 487, f. 334-336 verso.
[6] ANRM, F. 2,
inv. 1, 1812-1813, d. 115, f. 16.
[7] Ibidem, d. 110, f. 51, 65.
[8] Ibidem, F. 4, inv. 1, d. 44, p. I, f. 112
verso.
[9] Ibidem, F. 1, inv. 1, d. 1974, f. 1-5.
[11] T.G. Bulat. Contribuţiuni la viaţa judecătorească şi
administrativă a Moldovei sub ocupaţia rusească din 1806-1812. – În:
Arhivele Basarabiei, nr. 1, 1930, p. 35-39; Alexei Agachi. Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub
ocupaţia militară rusă (1806-1812). – Chişinău, 2008, p. 66-67.
