Razele primăvăratice ale soarelui alunecau jucăuş pe faţa lui Igor şi desenau pe fruntea sa, printr-o refracţie ciudată, un arc tricolor... Sărise ca ars din pat. Chiar dacă era zi de odihnă, trebuia să fie la datorie. Ceasul arăta batjocoritor o oră târzie a dimineţii. Îl măgulea doar speranţa că odată se va revanşa pe ceasul buclucaş... Faţa i se luminase la gândul că vor veni timpurile când "va fi mai bine". Oboseala îi trecuse şi ea ca printr-o minune. Era plin de energie, gata să-şi înfrunte toate complexele sale din copilărie.
Telefonul suna neîncetat... Era aşteptat la biserică, iar după slujbă avea stabilită o întrunire de afaceri cu vechiul său prieten Ştefan. Ridicase aparatul şi citise mesajele: afişele antiunioniste fuseseră plasate prin tot oraşul, apelurile la poliţie cu alarme de bombă au fost efectuate... Totul mergea strună. Echipa sa plină de profesionişti lucra exorbitant de eficient. Era mândru de fiecare şi de sine în primul rând.
Se pornise la drum, dar ştirile rele nu au întârziat să apară. Radioul difuza neîncetat lucrările Congresului de constituire a Sfatului Țării 2. Îi ceruse atunci şoferului să schimbe postul, dar acesta greşise manivela şi dăduse în schimb volumul mai tare. Momentan, creierul său fusese înfipt ca un cuţit de cuvintele ascuţite ale lui Nicolae Dabija. Fără a conştientiza ce face, deschisese uşa şi ieşise din mers din vehicul. O luase la sănătoase doar să scape de această durere insuportabilă....
Cumva ajunsese la Catedrala Mitropolitană şi imediat intrat în lăcaş căzu în genunchi, în faţa celei mai mari icoane. Începu a se ruga cu glas pentru mântuirea poporului moldovenesc de urgia românească. Dintr-odată, icoana se desprinsese şi-i căzu drept în creştetul capului. Durerea devenise acum şi fizică. Se sculă în picioare şi alergă cu disperare spre ieşire. În preajmă mărşăluiau colanele unioniştilor, scandările cărora îl ciuruiau ca din mitralieră. Urlă din toţi plămânii, dar nu făcuse decât să sperie câţiva porumbei ce hoinăreau prin preajmă.
La câteva minute bune după trecerea coloanelor "păgâne" îşi strânse-se ultimele forţe şi se porni spre Ştefan. Dar ajuns la locul neschimbat al întrevederii, nu-l găsise pe Ştefan. Se uitase îngrijorat prin jur şi observase pe postament o înscriere halucinantă: "Plecat la marş". Fusese năpădit de o tristeţe descurajatoare. Lumea pe care şi-a creat-o se dezintegra şi-l lăsa aşa singur-singurel, neajutorat şi vulnerabil. Se stăpâni cu greu de a nu răbufni în plâns. Îşi promise-se atunci că va face orice, absolut orice, pentru a-i scoate în afara legii pe unionişti, chiar dacă va trebui să cedeze postul de şef al statului PD-ului...
