BIRAR – perceptor de biruri,
recrutat din categoriile sociale privilegiate. Se numeau birari atât boierii
beneficiari nominali ai slujbei, cât şi personalul prin care se executa în
teren încasarea birurilor. De la cuvântul „birar”
derivă cuvântul „birărie” care este atât
slujba de strângător al birurilor, cât şi sediul ori scaunul de bir, unde se
efectua plata acestei dări[1].
BIR (bir împărătesc) (бир) – 1. Dare datorată de capii de familii
din Ţara Moldovei la început exclusiv domnului, mai târziu vistieriei statului.
2.
Impozit personal, garantat cu averea contribuabilului şi includea sub incidenţa
sa toţi locuitorii, indiferent de condiţia socială şi avere[1]. 3.
Tribut plătit de către Ţările Române Imperiului Otoman. Se mai numea şi haraci.
Plata birului era garantată cu
averea imobilă şi mobilă a contribuabilului ori cu răspunderea solidară a întregii
comunităţi săteşti (sistem numit şi cislă) sau a stăpânului. De plata birului
erau scutiţi boierii şi clerul. Prin reforma
lui Constantin Mavrocordat din 1741, birul se percepea în 4 sferturi,
dar prevederile reformei au fost încălcate de nenumărate ori, prin introducerea
„sferturilor” suplimentare[2].
Izvoarele de arhivă confirmă că în
Moldova birul era considerat impozit pe „suflet”, în folosul domnului, la care
era impusă fiecare persoană [3].
Ţăranii care plăteau birul mai erau numiţi ţărani birnici. Din alte surse aflăm
că „în Principatul Moldova birul era încasat de la toţi locuitorii, mazilii,
ruptaşii şi străinii care erau impuşi capitaţiei”[4], sau că
„la achitarea birului participau păturile inferioare ale locuitorilor,
mazilii, ruptaşii, ruptele vistieriei, sârbii, bulgarii şi evreii privilegiaţi,
care locuiau în oraşe şi târguri”[5].
După anexarea Basarabiei la
Imperiul Rus, birul a fost păstrat.
Ca şi în trecut, el era considerat un impozit, la care era impusă anual fiecare
persoană neprivilegiată faţă de stat, egal cu 15 lei[6]. În documentele
de epocă este cunoscut cu denumirea de „bir
împărătesc”[7].
A.Zaşciuk constată că birul este un impozit de stat pe
familie, la care era impusă fiecare gospodărie de „birnici”, în mărime de 15
lei[8].
Din alte surse aflăm că încasarea
birului (бирной подати) de către
guvern, la care erau supuse păturile neprivilegiate ale societăţii, se înfăptuia
anual, iar birul era repartizat în patru părţi, pe „sferturi”, fiecare incluzând
trei luni[9].
După adoptarea Regulamentului din
1818, Consiliul Suprem al Basarabiei, în şedinţa consultativă din 18 aprilie
1819, a decis ca „…mazilii şi ruptaşii să nu fie impuşi birului, dar să achite
numai dajdia în baza privilegiilor ce le-au fost acordate pe timpuri de guvernul
moldovenesc”[10]. În 1820, rezidentul
plenipotenţiar al Basarabiei A.N. Bahmetev a confirmat distribuirea
impozitelor pentru mazili, ruptaşi şi ţăranii
birnici. Potrivit acestei dispoziţii, mazilii urmau să plătească 14 lei
pentru fiecare familie şi în ruble asignate câte 0,21 kop.[11]
O definiţie succintă a birului
este formulată la şedinţa Consiliului Suprem al Basarabiei din 26 februarie
1824: birul constituie un impozit direct
încasat anual de la fiecare unitate impozabilă. Toţi agricultorii în general,
cunoscuţi cu denumirea de ţărani, care locuiesc pe
pământurile de stat sau moşiereşti, precum şi meşteşugarii, industriaşii şi negustorii de toate etniile şi de orice credinţă, care locuiesc în oraşe, târguri sau sate şi aparţin vistieriei şi moşierilor, plătesc anual birul ce constituie 15 lei de la fiecare familie. Bărbatul sau soţia, indiferent dacă au sau nu au copii, constituie o familie. Văduvul sau văduva, care au copii şi un loc de trai sedentar, nu sunt scutiţi de plata birului; celibatarii sau burlacii nu sunt scutiţi şi ei de plata birului. Această dare se împarte în două părţi şi se achită de două ori pe an[12].
pământurile de stat sau moşiereşti, precum şi meşteşugarii, industriaşii şi negustorii de toate etniile şi de orice credinţă, care locuiesc în oraşe, târguri sau sate şi aparţin vistieriei şi moşierilor, plătesc anual birul ce constituie 15 lei de la fiecare familie. Bărbatul sau soţia, indiferent dacă au sau nu au copii, constituie o familie. Văduvul sau văduva, care au copii şi un loc de trai sedentar, nu sunt scutiţi de plata birului; celibatarii sau burlacii nu sunt scutiţi şi ei de plata birului. Această dare se împarte în două părţi şi se achită de două ori pe an[12].
Ulterior, prin dispoziţia guvernatorului
general al Novorosiei şi rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei M.S. Voronţov
din 1824, populaţia a fost impusă unui nou sistem de impozitare – pe „familie”:
stările privilegiate – mazilii şi ruptaşii – plăteau dajdia, câte 9 rub. 35 kop. de familie;
ţăranii – birul, câte 10 rub.;
ţiganii – dajdia, câte 10 rub.
Toate categoriile de contribuabili, în afară de ţigani, mai plăteau şi dijma: cei care locuiau pe pământurile
aflate în posesie şi în oraşe – câte 2 rub. 10 kop; burlacii sau
celibatarii care locuiau pe pământurile statului achitau dijma în mărime de 5 rub. 70 kop., iar burlacii care locuiau
în oraşe şi pe pământurile aflate în posesie nu erau impuşi, până în 1829, să-i
plătească dijma[13]. La 22 ianuarie
1829, la prezentarea ministrului de finanţe, este emisă dispoziţia Comitetului de
Miniştri, potrivit căreia toţi burlacii, fie că locuiesc în oraşe, pe
pământurile statului sau pe pământurile moşiereşti, erau impuşi la plata impozitului,
similar familiştilor[14].
Alte surse ne informează că
ţăranii şi răzeşii au plătit până la 1825 birul în valoare de 15 lei pentru
fiecare familie; din 1839 (după reforma financiară, potrivit calculului în
argint) – 2 rub. 86 kop.; burlacii plăteau jumătate din sumă[15].
Despre
modalitatea încasării birului şi dajdiei aflăm din decizia Consiliului
Suprem al Basarabiei din 26 februarie 1824 cu privire la lichidarea goştinii, desetinei, vădrăritului şi pogonăritului şi majorarea
cuantumului birului şi dajdiei. Procedura de încasare a acestor două dări – birului şi dajdiei – este simplă, atât pentru ţărani, cât şi pentru administraţie. De două ori pe an Guvernul Regional al Basarabiei expediază în toate administraţiile financiare ţinutale tabele, în care este stipulat numărul de familii şi suma totală de bani ce urmează a fi încasată în fiecare oraş şi sat de la toate comunităţile, sau separat de la fiecare stare socială în parte. Tabelele sunt însoţite de recipise (chitanţe) de tipar pentru fiecare articol în parte, iar locuitorii sunt înştiinţaţi despre achitarea impozitului. Această modalitate de achitare a dărilor înlătură oprimările şi abuzurile, deoarece comunităţile, ştiind cuantumul impozitului şi numărul de familii, strâng banii şi îi transmit, prin reprezentanţii lor, trezorieriei, de la care primesc recipise de tipar[16].
cuantumului birului şi dajdiei. Procedura de încasare a acestor două dări – birului şi dajdiei – este simplă, atât pentru ţărani, cât şi pentru administraţie. De două ori pe an Guvernul Regional al Basarabiei expediază în toate administraţiile financiare ţinutale tabele, în care este stipulat numărul de familii şi suma totală de bani ce urmează a fi încasată în fiecare oraş şi sat de la toate comunităţile, sau separat de la fiecare stare socială în parte. Tabelele sunt însoţite de recipise (chitanţe) de tipar pentru fiecare articol în parte, iar locuitorii sunt înştiinţaţi despre achitarea impozitului. Această modalitate de achitare a dărilor înlătură oprimările şi abuzurile, deoarece comunităţile, ştiind cuantumul impozitului şi numărul de familii, strâng banii şi îi transmit, prin reprezentanţii lor, trezorieriei, de la care primesc recipise de tipar[16].
În şirul exemplelor care fac
dovadă faptului că, după anexarea Basarabiei la Rusia, populaţia din provincie
a fost impusă, de regulă, diferitelor
impozite şi prestaţii, se înscrie şi cazul locuitorilor din oraşul Bender. La 31 octombrie
1812, orăşenii au înaintat o plângere guvernatorului civil al Basarabiei, în
care scriu că au fost impuşi să achite birul,
aceasta în pofida faptului că locuitorii Basarabiei au fost eliberaţi pe
o perioadă de 3 ani de orice impozite. Pentru a nu agrava situaţia, guvernatorul
civil al Basarabiei, Scarlat Sturdza, i-a propus comandantului cetăţii Bender
să întoarcă locuitorilor banii plătiţi ca bir[17].
Impozitele constituiau o povoară grea pentru populaţie.
La începutul anului 1820, restanţa la plata birului şi dajdiei percepute în Basarabia a constituit
333811 lei[18].
[1] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 42-43.
[2] Ibidem, p. 43; Dicţionar de Istoria Românilor. –
Chişinău, 2005, p. 45; Dicţionar de Istorie.
Ediţia a II-a revăzută şi adăugată. – Chişinău, 2007, p. 54.
[3] ANRM, F. 3, inv. 1,
d. 341, f. 1-1 verso.
[6] AISR, F. 379, inv.2, d. 12,
f. 21 verso.
[7] Paul Mihail,
Zamfira Mihail. Acte în limba română
tipărite în Basarabia. I. 1812-1830. – Bucureşti, 1993, p. 84-85.
[8] А.Защук. Материалы для географии и статистики России, собранные офицерами Генерального
штаба. Ч.II. Бессарабская область. –
СПб., 1862, c. 56.
[10] Ibidem,
F. 3, inv. 1, d. 47, cert. 7, f. 171-178.
[11] Ulterior,
suma impozitelor a crescut. Mazilii care trăiau în oraşe şi pe pământurile
moşiereşti plăteau impozitul de stat, numit dajdie: de la fiecare familie câte
9 rub. 35 kop. şi dijma – 2 rub. 10 kop., suma totală
constituind 11 rub. 45 kop. Mazilii care trăiau pe pământurile statului
erau impuşi la aceleaşi impozite ca şi ţăranii de stat: dajdia – 9 rub.
35 kop. şi dijma – 23 rub. 50 kop.
[12] ANRM, F. 3, inv. 1,
d. 429, f. 167 verso; d. 1320, f. 3-4.
[13] AISR, F. 560,
inv. 6, d. 577, f. 6.
[14] Ibidem, f. 6 verso.
[15] Положение крестьян и крестьянское движение в Бессарабии.
(1812-1861 годы). Сборник документов / Составители И.А. Анцупов,
К.П. Крыжановская. Том. III, Часть I. – Кишинев, 1962, c. 62, 63,
67, 74, 76, 79, 80, 87, 88, 89, 268, 377.
[16] Положение крестьян и крестьянское движение в Бессарабии.
(1812-1861 годы). Сборник документов / Составители И.А. Анцупов,
К.П. Крыжановская. Том. III, Часть I. – Кишинев, 1962, p. 76.
