Scriam anterior despre procesul de rebranding prin care trece muzeul şi menţionam că "într-o săptămână-două va cădea şi ultimul bastion al actualului regim, titulatura de pe faţada clădirii". Iertată-mi fie sine-citarea distinsei mele persoane (căci, după cum se spune pe la noi, dacă nu eu, atunci cine?), dar această fărădelege academică îşi are explicaţie - iată că a venit Ziua D. În această după-amiază câţiva muncitori, însoţiţi de o scară înaltă în culorile steagului Suediei (cum altfel), s-au apucat să desprindă vechea denumire, şi să prindă noile buchii aurii ale denumirii renăscute din scrum, precum pasărea Phoenix. Deşi e fără o aripă, credem că aceasta nu-i va resimţi lipsa, căci zborurile deasupra turnurilor muzeului au fost demult sistate.
În general, în istoria omenirii căderea ultimelor bastioane este însoţită de răbufniri de emoţii, manifestări şi scandări ale maselor populare. Astăzi, însă, schimbarea titulaturii muzeului de pe faţada clădirii a fost însoţită doar de o ploaie măruntă (semn bun, vom avea roadă bună) şi cuvintele nu tocmai cenzurate ale muncitorilor, vădit nemulţumiţi de această ingrată, dar foarte dificilă misiune (să sperăm că nu încurcă nimic până la urmă). În rest, au fost slobozite dihaniile casei, care ne apărau de rele şi ne arau numeroasele câmpii din jurul muzeului. Dar, cum libertatea este un utopism, dl nostru prim-ministru desemnat a avut grijă să expedieze întru apărarea zonei Schengen de invazia milioanelor de suflete slobozite de la muzeu, un ditamai elicopter, Ka-26, care să survoleze spaţiul aerian al muzeului şi să tragă în dobitoacele ce încearcă să treacă Prutul, pardon gardul.
Mi-i trist pe suflet, nu ştiu de ce, dar căderea Vechiul Regat îmi provoacă o nostalgie, probabil similară celei resimţite de unii concetăţeni după defunctul URSS. Cei 7 ani, 3 luni şi o zi (2648 zile / 378 săptămâni / 3813120 minute / 63552 ore / 228787200 secunde) cât a durat epoca dinastiilor duble (ale istoricilor şi arheologilor), aşa cum presupun că va intra în analele istoriei această perioadă, am trăit-o de la prima persoană, cu rele şi cu bune, cu speranţe şi împliniri parţial împlinite, cu iluzii şi dezamăgiri, inclusiv în ale dragostei, cu vorbe şi gânduri, când calde, când reci... Toate s-au sfârşit acum, trebuiau să fie, dar nu mai sunt. Nu ştiu, probabil urmează să îngropăm vechea titulatură, punându-i rămășițele într-un înveliș de smirnă și tămâie în formă de ou și să le ducem la sanctuarul Lupoaicei capitoline... Însă nimic nu va mai fi la fel, nici muzeul, nici AIE 3, nici Filat în noul guvern, nici alegerile anticipate, nici Europa fără noi şi nici noi fără ea. Mi-i trist, dar viaţa continuă. De-om avea noi vizitatori, că în rest avem de toate, iar roata istoriei nu se opreşte de la aşa un fleac.
