Toţi bărbaţii sunt la fel...

E o consuetudine a multor domnişoare, pe care o vociferează la fiecare pas, pentru a te pune la punct, oarecum fără virgulă, într-o situaţie în care ţi-ai demonstrat limitele bunului simţ în înţelesul "părţii frumoase" a omenirii. Pe lângă latura misandrică al discursului axiologic anti-misagin, nu prea m-a preocupat această caloşare procustică. Dar în pauza dintre tematicile existenţiale ale istoriei parcă cauţi să-ţi preocupi creierul cu nişte situaţii incoative, adică de acelea care provoacă răbufnirea atotcuprinzătoare "Iar începi?". Şi atunci...

Atunci cauţi o justificare, oricât ar fi ea de ineptă. Judecând după propria-mi persoană pot spune că comportamentul meu faţă de fiecare subiect al polului opus este pe cât de particular, pe atât de distinct. De altfel, fiecare din noi e în căutarea unui ideal, şi atunci când depistăm o latură perfectă la o persoană de sex opus, se activizează unele sectoare ale creierului responsabile de afecţiune, cu toate că celelalte semnalizează neconcordanţa. Drept rezultat, laturi mai puţin perfecte nu pot fi neglijate în totalitate, chiar dacă încercăm din răsputeri să le mascăm sub aura nesimţirii.

Fiecare femeie provoacă în adâncul bărbatului un sentiment unic şi un comportament relaţional, respectiv gradul şi tipajul nesimţirii diferă şi el. Cu o femeie eşti deschis până la nesimţire, cu alta reţinut până la neruşinare. Cu una eşti un înger autosacrificant, cu alta mercantil, cu a treia - pueril. Amprenta digitală a acestui marker este singulară. Şi atunci, vrând nevrând, te gândeşti că poate fiecare femeie e responsabilă în sine de comportamentul tipologic unitar al bărbaţilor cu care intră în relaţie. Dar, mă rog, ar putea fie o iluzie optică, o elucubraţie matinală, datorată somnului neîmplinit.